Astăzi, ceva s-a schimbat. Când visam la drumuri întortocheate şi ani ce nu mai pot fi atinşi, când visam că pescuiam vise şi mâncam cu beţişoare chinezeşti, când dormeam şi îl vedeam zâmbind ca după o bătălie aprigă, ceva s-a schimbat. Poate e din cauză că e primăvară şi neuronul numărul 1 a hotărât că e timpul să renunţe la căciulă, nu ştiu…
După tăcere şi ignoranţă mă întreb dacă au vreun sens cuvintele. Probabil doar de a răstălmăci totul şi de a se juca încet, subtil, cu minţile noastre încă fragede. Ca şi minciunile ce-şi strecoară aţele şi ne mânuiesc ca pe nişte păpuşi inutile, aşa şi cuvintele, arme, poate puţin prea puternice în mâinile celui ce ştie să le folosească.
Şi ne rămân totuşi, zâmbetele; încă mai cred în ele, fără să am un motiv ascuns. Poate e de vină naivitatea, sau un fel de simţ extrasenzorial.
Mâine am să scriu o scrisoare, chemând speranţa. Ajutorul ei e mereu binevenit, ca un colac de salvare atunci când dezamagirea ne invadează ţărmurile mult prea sensibile. Ar fi trebuit să înveţe să înoate acum mult timp.
Şi la final îmi fac un nod dublu la şiret şi mă gândesc cât de frumoşi sunt oamenii şi cât de răi pot să devină.
