27 iunie 2010

O prelată întinsă.

Două buturugi şi o creangă ruptă, totul pentru a ne facilita drumul spre funia cafenie. Frângem, rupem, strângem în braţe şi apoi întoarcem spatele frunzelor călcate; ne-am plictisit de ploaie.
Liniştea s-a prelins ca un strop de acid pe parbriz şi cuprinşi de ea am uitat de noi, am intârziat. O alergare uşoară printre copacii uzi şi animaluţe ce se-ascundeau din calea furtunii. S-au mai auzit două zgomote stinse iar arbitrul mi-a spus clar: ‘minutul 74’.

Priveşte în urmă, scurt, şi adu-ţi aminte ce ai uitat. Totul. Bucăţile de pânză, aţa, acul. M-a oprit un şanţ care mi-a adus în minte direcţia, era spre stânga, printr-un tufiş înghesuit pe o hartă. Să ne-ntoarcem paşii acum.

Uneori, ştii, deschid o carte şi îi fur semnul, desenez feţe şi mustăţi gândindu-mă la râsetele zgomotoase şi la zâmbetele de acum trei ani. Sau trei zile? Uneori îmi pătez singură bluza cu cerneală şi te rog să o speli, detergentul tău miroase mai bine şi maşina ta de spălat e nouă. Uneori beau cafea cu gheaţă şi simt mirosul de trandafiri striviţi când deschid cafetiera.
N-ai cum să întorci firul acesta subţire. Oricât de ros ar fi, orice cuţit ai folosi va rămâne mereu la fel, imposibil de schimbat.

Şi am ajuns cu ploaia pe umeri la un alt banal sfârşit. Am aruncat impermeabilul undeva departe şi ne-am luat parfumul de mai înapoi. Am făcut tot ce am fi putut face pentru a te întoarce, dar ştim, ţările calde sunt mereu mai primitoare. Şi mai bătrâne, oare? Nu, nu, deviem.
Am pornit la demontat, de parcă am fi lucrat la un service auto. Ordine, sfaturi, cuvinte aruncate şi o aşteptare încadrată între cinci şi şapte zile. Am scos şuruburile, am înfăşurat panglica şi am dezasamblat tot ce putea fi dezasamblat. Pe tine nu te-am găsit printre lucrurile acelea, aşa că nu ţi-am putut schimba cu nimic hotărârile. Am tras apoi obloanele şi ne-am înghesuit într-un spaţiu de treizeci de centimetri. În stânga şi în faţă zăceau zâmbetele ce ne pătează acum amintirile.
Şi plouă, iar prelata argintie e tot ceea ce ne rămâne pentru a ne feri de fulgere. O mână aruncată, o funie, un ghem, ceva de care să ne prindem pentru că nu ne putem pierde din nou. 

16 iunie 2010

Roşu şi lumini.

- Hai că te eliberez, doar e mult prea târziu ca să pot face altceva
- Serios?
- Da, eşti liber să-ţi cauţi papucul stâng, deşi mă îndoiesc că e acolo unde ţi-l închipui tu. Probabil îşi pierde vremea printr-un local cu luminile arse şi bea bere cu ciorapii rupţi.
- Nu ar putea face niciodată aşa ceva. Doar e papucul meu stâng!
- Şi mănuşa mea roşie părea inocentă, dar de fapt vroia să fugă de-acasa cu o curea de piele.

Aşa ieşim din cuşca noastră mică, ne căutăm rădăcinile prin cele mai ciudate locuri, iar apoi ne mirăm că le-am pierdut urma. Rătăciţii răsar din pământ dupa o ploaie cruntă, dansând pe ritmurile morbide. Clape, chitară, o tobă, du-mă departe.

Papucul stâng se strecoară pe lângă uşă, nevăzut, iar cu ajutorul unui ciorap spânzurat reuşeşte să ajungă la fereastră. Sare, ţopăie puţin, iar apoi o ia la goană către o locaţie necunoscută. 24 de străzi, 5 blocuri şi un singur lift în care trebuie să ajungă; dar capacul de canal de pe strada numărul 8 se clatină, iar papucul alunecă şi el cu zgomot, lăsându-se apoi purtat de o maşina către eternitate. “Nu cred că vreau să mă mai întorc acolo. Era frig, umed şi mirosea a şobolani. Aveam mereu o problemă cu pantalonii şi ştiu că nici cămăşile nu prea mă plăceau. De ce să mă întorc? Doar pentru ea? Nu, chiar nu mai are rost acum.” Gândurile papucului se revarsă ca un potop şi fără să-şi dea seama se trezeşte în cel mai luminat loc în care fusese vreodată. Parisul.

Oricine ar fi privit pe aleea din parc ar fi zărit o mănuşă roşie, dantelată, trăgând un cărucior rupt dupa ea. Era dată cu rimel şi purtând tocuri înalte, fără să-i pese de ploaia agresivă sau de tunetele supărătoare ce încercau s-o oprească. Era imbatabilă. S-a postat în marginea parcului aşteptând un taxi, iar când acesta a apărut şi-a ridicat cu delicateţe rochia, lăsând la vedere un picior lung, roşu şi atractiv. Maşina a oprit imediat, fără ca şoferul să stea pe gânduri. Domnişoara mănuşă a comandat pe un ton grav “strada numărul 16, vă rog”. Taxiul a pornit cu un zgomot ciudat, iar piese din el păreau să cadă în timp ce acesta se deplasa. Şi după 15 minute domnişoara mănuşă roşie a ajuns la destinaţie.

- Ştii, nu cred că cineva ar vrea vreodată să se întoarcă în trecut.
- Eu te aprob.
- Da, dar de ce? Să fie oare mirosul de putred pe care acesta îl are uneori, sau e doar senzaţia că vei da piept cu toate acele amintiri neplăcute?
- Eu cred că sunt amândouă.
- Şi dacă nu e niciuna?
- Dacă nu ar fi niciuna atunci noi n-am fi aici, ci acolo.
- Acolo…? În trecut?
- Exact.
- Dar nu suntem, suntem aici. Şi totul s-a terminat, cortina s-a tras, aplauzele s-au auzit împreună cu ecoul lor, iar eu sunt aici şi crede-mă că nu mai vreau să plec.  

09 iunie 2010

Mici minciuni.

Minciunile se ambalează singure într-o cutie colorată, cu funde şi panglici verzi. Un miros mentolat, amestecat cu frăguţe şi poate puţină scorţişoară din când în când, dar gustul e mereu acelaşi: amar. O mică bombă sub piciorul meu stâng şi un arc aruncat cât mai aproape de conştiinţă. Unde e minciuna bine fabricată? Unde e miciuna strălucitoare, aranjată şi parfumată? Probabil s-a evaporat; iar tu, se pare că nu mai ştii să minţi atât de bine ca acum cinci zile.

Uite un material prăfuit cum se destramă, se amestecă într-un bol cu trecutul şi obţinem o pudră incandescentă. Hai să ne ardem mâinile cu amintiri, poate rănile ne vor convinge că minciuna se destramă doar atunci când îţi calci în picioare sentimentele sezoniere.
Şi încă un soare bej trece prin perdeaua mea, dar e prea târziu. Ceas spart pe jos plus două ace de gămălie egal prea târziu, ţi-am cusut inima altundeva.

Minciuna nu pleacă niciodată de acasă fără să-şi ia o pălărie de soare. Nu vrea să se ardă sau să-şi degradeze pielea translucidă, ar fi un mare păcat. De obicei îşi cumpără o îngheţată cu ciocolată de la colţ şi apoi face o plimbare prin parc, în căutarea următoarelor victime. Probabil ai sunat-o ieri seară şi i-ai spus că voi fi pe banca numărul cinci, aşa că a venit direct acolo. Din păcăte, a fost puţin prea târziu, eram deja departe, în drum spre mare.