27 aprilie 2014

Carton.

-Începe întotdeauna cu o falsă speranţă. Speranţă că vom pluti peste toate aceste griji cotidiene către o lume în care ne dorim aceleaşi lucruri; speranţă că suntem făcuţi din acelaşi material şi că nu sunt singură şi înconjurată de carcase reci şi goale; speranţă că vom dansa pe un ponton pe muzica lui Sinatra şi că vei spune cuvintele acelea.-

Else era singură din nou. Se trezise pe iarbă, cu picioarele reci şi un ţiuit în urechi. Ultimele câteva luni erau în ceaţă. Un amestec de tristeţe şi caramel şi un fel de bucurie ciudată ce mirosea a fericire. Sau poate doar o virtuală fericire. Se derulau imagini pe retina ei şi simţea din nou gustul acela. Gust sărat de mare în august, când oamenii fără case îşi construiesc castele în nisip sau case în copaci şi dorm în ele împreună cu racii.

Filmul începea cu o siluetă pe un fond întunecat. Faţa era în ceaţă pentru că ea uitase să poarte ochelari în ultimele două luni. Se ridicau aburi din şosea în timp ce se apropia şi încă îşi amintea ultimele cuvinte spuse celuilalt înainte să închidă telefonul (să vezi că nu o să vină. e o glumă ciudată.)
Şi totuşi venea. Total diferit de cum şi-l închipuise în ultimele săptămâni.
Îi spuse în seara aceea despre Dior şi Chanel şi toate închipuirile superficiale pentru a îi testa reacţiile. Suprinzător de pozitive. Îi spuse şi despre ultimele dezamăgiri şi despre cum oamenilor nu ar mai trebui să le pese şi nu ar mai trebui să rămână dezgoliţi când sunt singuri. El nu era de acord, deşi era aşa blazat şi nu părea să fie gata să sară în prăpastie pentru nimeni şi nimic.
I-a spus şi despre cochilia de rac, deşi ştia că era o treabă riscantă. Ultima dată când fusese acolo îşi spuse că nu va mai face asta. Nu părea să aibă importanţă pentru ceilalţi. Nu i-a părut rău, cel puţin nu pe moment.
Au trecut zile de vară în care oamenii alergau şi se învârteau pe nişte străzi uitate. Copaci, bucăţi, mentă, îşi amintea doar zbuciumul şi nesomnul.

Filmul se derulează rapid de aici. Ca şi toate filmele văzute până acum de Else. Nu se schimbase nimic. Nimic de la Cafeneaua Blue, nimic de la începutul piramidei, parfumului sau al melcului. Nimic.
Cad capete şi se sparg inimi scăpate pe jos. Doar atât. Ultima dată părea că inimile se pot lipi dacă ne străduim puţin, dar acum Else nu mai era atât de sigură.


(Îi ţiuiau urechile şi se auzeau lupi în noapte. Miros de iarbă şi castane. Dar lumea dormea şi tăcea. Nu mai era nimic de făcut.)

07 aprilie 2014

Castane.

'Nu trebuie să spui da, dacă nu îţi doreşti asta. Evident. 

Dar continui să fumezi. Ştii că îţi face rău. Ţi-am spus asta de o mie de ori. Vezi? Acum e o mie plus unu.'

Stinse ţigara şi încetă să se mai ascundă după copaci. Zâmbea. Genul de zâmbet acru. Un kilogram de lămâi şi o excursie în Africa. Unde nu plânge cerul. 

'Nu sunt eu zilele acestea. De asta fumez.'

'Am visat cu tine acum două nopţi. Am visat că te-ai întors, după nouă ani. Erai căsătorit. M-am bucurat. Am ştiut atunci că nu mai lucrezi prin supermarket-uri sau benzinării sau la fiare vechi. Am ştiut că eşti din nou tu. Am vrut să îţi scriu. Dar apoi mi-am dat seama că probabil nu îţi aminteşti de mine. A trecut aşa mult timp.'

'E în regulă. Puteai să scrii. Ştiu că te-am întrebat cum ai mers în ziua aceea. Ultima zi. Mă rog, nu ultima. Ultima a fost pe drum. Mergeam în sensuri opuse. 

Dar da, e bine acum. Oarecum. După cum ţi-am zis, nu sunt eu zilele astea. N-am mai fost de mult. 

Ştii, puteam să te sun. El... avea numărul tău. Dar am zis că mai bine nu. Eram convins că e ceva trecător.'

'Da, cred că aşa a şi fost. Ceva trecător. Ceva de aprilie. Ceva de mai. La o casă de lângă Căpuş. Ceva cu Predeal şi un hotel dărăpănat. Apoi au urmat brazi crescuţi invers şi vise (destrămate) pe poteci. Dar a fost bine.'

Mai aprinse o ţigară. Era la fel în capul meu. Cu acelaşi hanorac şi singura pereche de pantaloni pe care o ştiam. Era haotic şi n-ar fi putut nimeni să îl înţeleagă decât poate eu.