Castane.

'Nu trebuie să spui da, dacă nu îţi doreşti asta. Evident. 

Dar continui să fumezi. Ştii că îţi face rău. Ţi-am spus asta de o mie de ori. Vezi? Acum e o mie plus unu.'

Stinse ţigara şi încetă să se mai ascundă după copaci. Zâmbea. Genul de zâmbet acru. Un kilogram de lămâi şi o excursie în Africa. Unde nu plânge cerul. 

'Nu sunt eu zilele acestea. De asta fumez.'

'Am visat cu tine acum două nopţi. Am visat că te-ai întors, după nouă ani. Erai căsătorit. M-am bucurat. Am ştiut atunci că nu mai lucrezi prin supermarket-uri sau benzinării sau la fiare vechi. Am ştiut că eşti din nou tu. Am vrut să îţi scriu. Dar apoi mi-am dat seama că probabil nu îţi aminteşti de mine. A trecut aşa mult timp.'

'E în regulă. Puteai să scrii. Ştiu că te-am întrebat cum ai mers în ziua aceea. Ultima zi. Mă rog, nu ultima. Ultima a fost pe drum. Mergeam în sensuri opuse. 

Dar da, e bine acum. Oarecum. După cum ţi-am zis, nu sunt eu zilele astea. N-am mai fost de mult. 

Ştii, puteam să te sun. El... avea numărul tău. Dar am zis că mai bine nu. Eram convins că e ceva trecător.'

'Da, cred că aşa a şi fost. Ceva trecător. Ceva de aprilie. Ceva de mai. La o casă de lângă Căpuş. Ceva cu Predeal şi un hotel dărăpănat. Apoi au urmat brazi crescuţi invers şi vise (destrămate) pe poteci. Dar a fost bine.'

Mai aprinse o ţigară. Era la fel în capul meu. Cu acelaşi hanorac şi singura pereche de pantaloni pe care o ştiam. Era haotic şi n-ar fi putut nimeni să îl înţeleagă decât poate eu.