În clocot.

E inexplicabilă distanţa aceasta ce se formează câteodată între noi. E ca un diavol ce se pierde în detalii, până când devine foc şi cenuşă iar apoi e mai puternic ca niciodată. Când se întâmplă mă afund într-o tăcere ciudată, o vioară stricată, un om gata să zboare şi care nu a mai dormit de zile bune. Cred, în secret, că sunt îndrăgostită de toţi oamenii, şi acum în special de tine.

Distanţa mă transformă. Toţi demonii se adună în jurul unui foc de culoare albastră şi murmură incantaţii. Efectul este dezastruos. Explozii, descumpănire, vulcanii noroioşi, capete tăiate. Am încercat să induc demonii în eroare cu şampanie pusă la rece şi dansuri sub lună. Am încercat şi dansul ploii, însă nimic nu pare să funcţioneze. Cred că singura soluţie e să eliminăm cauza. Distanţa. Distanţa ca un papuc peticit şi tensiunea ce se acumulează când încerci să îi legi şiretul. Distanţa ca un vin ţinut la o temperatură nepotrivită care s-a acrit.

Aş vrea să te iau de mână şi să ne teleportăm într-un loc în care să fii tu, în care demonii noştri să spună incantaţiile împreună şi să se privească în ochi, nu să se evite şi să se ascundă în tigăi diferite.