Fragmente

Else era prinsă într-un punct, undeva aproape de disperare. Dacă ne-am uita pe o hartă a vieţii am vedea-o într-o încăpere strâmtă cu pereţii ce se apropie tot mai tare; există un singur coridor, dar acesta e plin de capcane mayaşe.

Bătea cu degetele în masă, iar praful împreună cu fumul de la ţigara picantă i se amestecau în păr, învârtindu-se printre bucle. Clopoţelul de la intrare sună, iar când îl recunoscu pe ‘Holmes’ aproape că sări de pe scaun.

- Ai întârziat exact 5 minute!

- Îmi cer scuze, mii de scuze, dar am fost prins într-o treabă… să spunem delicată.

- Bine, nu contează. Uite, aici e manuscrisul. Citeşte-l şi spune-mi ce părere ai. În fine, eu plec, ne vedem mâine.

“ E ceva elementar. Iubim ca să pierdem şi ne pierdem atunci când trebuie să ne reprezentăm propria identitate sau ceva în care credem. Mereu m-am lăsat condusă de impulsuri, până ce am realizat că e mai bine să gândeşti un lucru înainte să-l spui sau să îl faci. Acum scriu aceste rânduri pentru că ştiu unde am greşit şi mai ştiu că nu am cum să schimb asta. Niciun leucoplast nu ar putea remedia farfuriile sparte sau ciorapii rupţi.

Am început să mă schimb în urmă cu ceva vreme când indiferenţa oamenilor îmi juca feste. Am crezut că e un clovn simpatic, dar s-a dovedit a fi mai mult un ucigaş. Speranţa? Acea speranţă am abandonat-o pe un drum de ţară şi nici dacă mi-ai da o hartă cu locul respectiv n-aş mai vrea să o regasesc.

Nu-mi place să tastez întreaga zi mesaje, îmi place mai mult să admir cerul şi să răsfoiesc paginile cărţilor prăfuite din bibliotecă… “

Material.

Mă rup ş-apoi mă lipesc de pânza subţire ce acoperă acest drum întunecat. Ca nisipul ce învăluie uşor gleznele şi vântul ce-mi suflă printre mâinile rătăcite în păr, aşa pleacă momentele. Zburdă ca o turmă pierdută, iar apoi dispar când vreau să le prind cu plasa mea de pescuit.

Bumbac, catifea, in. Amestecăm totul într-un vas subţire, de lut. Din ce suntem construiţi noi? Îmi simt corpul ca pe-o oglindă roasă de molii şi nu ştiu cu ce să acopăr această explozie de sentimente. Din când în când văd un chip care se reflectă în mine, dar clipele îl fură şi alte braţe se încolăcesc provocator în jurul său, ca nişte tentacule.

Nu vei scăpa niciodată de acea funie din jurul gâtului tău egală cu atracţia ce o exercită ipocrizia feminină asupra ta. Eu reprezint doar mâna ce ai ridicat-o un timp iar apoi ai topit-o în uitare. Paşii de la miezul nopţii te distanţau de mine şi te apropiau de chipul acela plastic, modificat pe calculator. Acea seară nu se mai întoarce. Am fost traşi spre alte poteci, ne-au chemat ca nişte găuri negre, cu sete, o sete bolnăvicioasă. Mi-a fost sete şi de tine dar nu m-ai auzit, aşa că m-am mulţumit cu o apă de izvor murdară şi am vorbit cu scoicile.

Bizar. Aud ambulanţa oglinzilor sparte cum îmi bate la uşă. Ei cred în miracolul scotch-ului şi în resuscitarea prin lipire. Vedem crăpăturile la fel cum vedem găurile dintre pietrele din capul nostru virusat. Îţi rămâne pe masă biletul spre lucrurile materiale şi falsitate.