Mi-e atât de dor de mare, de munte, de un loc de acum câţiva
ani, pe care poate atunci l-am urât. Aş vrea să revăd oamenii cu feţe frumoase,
zâmbitoare, oameni pe care azi însa nu îi mai cunosc, sunt străini pentru mine.
Mi-e dor de iarbă, verde crud, de apă cu impurităţi, de pereţii subţiri, chiar
şi de muzica pe care o ascultam. De cartea aceea, de mersul lui, de părul ei,
de certuri, de bocanci, de Monopoly, de orele pierdute, de oboseală.
Cine a spus că nu există nicio finalitate atunci când nu
ştii unde mergi? Normal că există. Doar pentru că tu nu o poţi cunoaşte, nu înseamnă
că ea nu e acolo. Doar pentru că nu am spus-o, nu înseamnă că nu am simţit-o.
