12 iulie 2012

E elementar, e banal…

Îmi amintesc cine am fost, am uitat cine sunt. Am uitat unde merg. Am căutat, dar nu am găsit. Am închis toate uşile, am deschis trape, capcane, am căzut în ele, m-am rostogolit. Am fost ca un rac, închis într-o carapace mică, făcută însă din sticlă şi nămol; a spălat-o marea, au spălat-o oamenii ce s-au scăldat în mare. Au spart-o oamenii bruneţi, blonzi şi roşcaţi; poate şi şateni. Au mâncat-o, au fript-o. 

Mi-e atât de dor de mare, de munte, de un loc de acum câţiva ani, pe care poate atunci l-am urât. Aş vrea să revăd oamenii cu feţe frumoase, zâmbitoare, oameni pe care azi însa nu îi mai cunosc, sunt străini pentru mine. Mi-e dor de iarbă, verde crud, de apă cu impurităţi, de pereţii subţiri, chiar şi de muzica pe care o ascultam. De cartea aceea, de mersul lui, de părul ei, de certuri, de bocanci, de Monopoly, de orele pierdute, de oboseală.

Cine a spus că nu există nicio finalitate atunci când nu ştii unde mergi? Normal că există. Doar pentru că tu nu o poţi cunoaşte, nu înseamnă că ea nu e acolo. Doar pentru că nu am spus-o, nu înseamnă că nu am simţit-o. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu