12 iulie 2012

E elementar, e banal…

Îmi amintesc cine am fost, am uitat cine sunt. Am uitat unde merg. Am căutat, dar nu am găsit. Am închis toate uşile, am deschis trape, capcane, am căzut în ele, m-am rostogolit. Am fost ca un rac, închis într-o carapace mică, făcută însă din sticlă şi nămol; a spălat-o marea, au spălat-o oamenii ce s-au scăldat în mare. Au spart-o oamenii bruneţi, blonzi şi roşcaţi; poate şi şateni. Au mâncat-o, au fript-o. 

Mi-e atât de dor de mare, de munte, de un loc de acum câţiva ani, pe care poate atunci l-am urât. Aş vrea să revăd oamenii cu feţe frumoase, zâmbitoare, oameni pe care azi însa nu îi mai cunosc, sunt străini pentru mine. Mi-e dor de iarbă, verde crud, de apă cu impurităţi, de pereţii subţiri, chiar şi de muzica pe care o ascultam. De cartea aceea, de mersul lui, de părul ei, de certuri, de bocanci, de Monopoly, de orele pierdute, de oboseală.

Cine a spus că nu există nicio finalitate atunci când nu ştii unde mergi? Normal că există. Doar pentru că tu nu o poţi cunoaşte, nu înseamnă că ea nu e acolo. Doar pentru că nu am spus-o, nu înseamnă că nu am simţit-o. 

21 iunie 2012

Latitudine.

Am ieşit din cerc plângând,
m-am schimbat şi am urlat,
te-am crezut, te-am blestemat,
am ieşit şi am uitat.

Şi am dat de un pătrat
şi pe el l-am sfărâmat,
ca un melc de catifea
l-am legat, l-am împletit,
l-am iubit şi l-am jelit.

M-am întors în cerc din nou,
ca-ntr-un labirint de fier.
Am mâncat, am ronţăit
inima ca felul doi
şi apoi am înghiţit
tot noroiul dintre noi.

Şi-a urmat apoi un romb,
l-am cârpit, l-am meşterit
cu o fundă l-am strivit
sub papucul meu de om.

La sfârşit am construit
din iubire şi moloz
douăzeci de fluturi mov
care au plecat spre nord.
Am rămas cu şase sfori
şi cu un motor defect
într-un negru abanos,
am rămas ca într-un neg,
cu puroi.

Ş-a venit un cavaler
cu armură şi un coif
pe o bicicletă mare,
m-a furat, m-a dus departe.
Sunt acum într-un castel,
şi-mi simt viaţa cum pulsează
fără corpuri drept străjeri
sunt doar eu şi doar cu el. 

04 mai 2012

Vis 1.4.

Dragostea mea egoistă îşi linge rănile adânci,
ca un semizeu în noapte,
am îmbătrânit mereu.
În penumbră, prin mesteceni.
Pasul tău şi mersul meu,
am îmbătrânit mereu.
Ochiul meu, ca o magie,
e trecut, e viitor,
e o coală de hârtie, e pierdut pe trupul tău.
Am îmbătrânit mereu.
Am pierdut-o, e deplină,
inima, a putrezit.
Când?
Nimeni n-a ştiut, nu ştie,
dar tu ştiu că m-ai trezit.
Mersul meu e dansul vieţii,
pasul tău e tot ce vreau,
să-l sărut, să-l strâng la piept,
am îmbătrânit mereu.
Depravată, ca o scoică,
un balaur, căpcăun,
sunt o fire dificilă, o păpuşă din săpun.
Spală-mă cu apă caldă şi topeşte-mă acum.
Am îmbătrânit mereu,
ca un orb, un semizeu,
văd prin tine, simt prin tine.
Iartă-mă, sunt doar un om,
eşti salvarea mea deplină. 

18 februarie 2012

Clepsidră.

Ţi-am trimis ieri o sticlă spartă, cu hieroglife pe ea.
Cu pete, inele,
cu măşti şi castele
cu mucegai.
În acea sticla pătată cu vin,
casa unui rechin,
zăcea adevărul
minciuna, orgoliul
candoarea şi uimirea.
Stătea nimicul
lâncezind ca furtuna,
de nisip.
Pe cortul închis
stătea şi inima,
uitată,
mâncată, înlocuită.
Căci nu-i dragoste-n lume
nu-i sens şi nu-i om,
ce nu poate fi şters
din al vieţii caiet.