Vis 1.4.

Dragostea mea egoistă îşi linge rănile adânci,

ca un semizeu în noapte,

am îmbătrânit mereu.

În penumbră, prin mesteceni.

Pasul tău şi mersul meu,

am îmbătrânit mereu.

Ochiul meu, ca o magie,

e trecut, e viitor,

e o coală de hârtie, e pierdut pe trupul tău.

Am îmbătrânit mereu.

Am pierdut-o, e deplină,

inima, a putrezit.

Când?

Nimeni n-a ştiut, nu ştie,

dar tu ştiu că m-ai trezit.

Mersul meu e dansul vieţii,

pasul tău e tot ce vreau,

să-l sărut, să-l strâng la piept,

am îmbătrânit mereu.

Depravată, ca o scoică,

un balaur, căpcăun,

sunt o fire dificilă, o păpuşă din săpun.

Spală-mă cu apă caldă şi topeşte-mă acum.

Am îmbătrânit mereu,

ca un orb, un semizeu,

văd prin tine, simt prin tine.

Iartă-mă, sunt doar un om,

eşti salvarea mea deplină.