Roşu şi lumini.

- Hai că te eliberez, doar e mult prea târziu ca să pot face altceva…

- Serios?

- Da, eşti liber să-ţi cauţi papucul stâng, deşi mă îndoiesc că e acolo unde ţi-l închipui tu. Probabil îşi pierde vremea printr-un local cu luminile arse şi bea bere cu ciorapii rupţi.

- Nu ar putea face niciodată aşa ceva. Doar e papucul meu stâng!

- Şi mănuşa mea roşie părea inocentă, dar de fapt vroia să fugă de-acasa cu o curea de piele.

Aşa ieşim din cuşca noastră mică, ne căutăm rădăcinile prin cele mai ciudate locuri, iar apoi ne mirăm că le-am pierdut urma. Rătăciţii răsar din pământ dupa o ploaie cruntă, dansând pe ritmurile morbide. Clape, chitară, o tobă, du-mă departe.

Papucul stâng se strecoară pe lângă uşă, nevăzut, iar cu ajutorul unui ciorap spânzurat reuşeşte să ajungă la fereastră. Sare, ţopăie puţin, iar apoi o ia la goană către o locaţie necunoscută. 24 de străzi, 5 blocuri şi un singur lift în care trebuie să ajungă; dar capacul de canal de pe strada numărul 8 se clatină, iar papucul alunecă şi el cu zgomot, lăsându-se apoi purtat de o maşina către eternitate. “Nu cred că vreau să mă mai întorc acolo. Era frig, umed şi mirosea a şobolani. Aveam mereu o problemă cu pantalonii şi ştiu că nici cămăşile nu prea mă plăceau. De ce să mă întorc? Doar pentru ea? Nu, chiar nu mai are rost acum.” Gândurile papucului se revarsă ca un potop şi fără să-şi dea seama se trezeşte în cel mai luminat loc în care fusese vreodată. Parisul.

Oricine ar fi privit pe aleea din parc ar fi zărit o mănuşă roşie, dantelată, trăgând un cărucior rupt dupa ea. Era dată cu rimel şi purtând tocuri înalte, fără să-i pese de ploaia agresivă sau de tunetele supărătoare ce încercau s-o oprească. Era imbatabilă. S-a postat în marginea parcului aşteptând un taxi, iar când acesta a apărut şi-a ridicat cu delicateţe rochia, lăsând la vedere un picior lung, roşu şi atractiv. Maşina a oprit imediat, fără ca şoferul să stea pe gânduri. Domnişoara mănuşă a comandat pe un ton grav “strada numărul 16, vă rog”. Taxiul a pornit cu un zgomot ciudat, iar piese din el păreau să cadă în timp ce acesta se deplasa. Şi după 15 minute domnişoara mănuşă roşie a ajuns la destinaţie.

- Ştii, nu cred că cineva ar vrea vreodată să se întoarcă în trecut.

- Eu te aprob.

- Da, dar de ce? Să fie oare mirosul de putred pe care acesta îl are uneori, sau e doar senzaţia că vei da piept cu toate acele amintiri neplăcute?

- Eu cred că sunt amândouă.

- Şi dacă nu e niciuna?

- Dacă nu ar fi niciuna atunci noi n-am fi aici, ci acolo.

- Acolo…? În trecut?

- Exact.

- Dar nu suntem, suntem aici. Şi totul s-a terminat, cortina s-a tras, aplauzele s-au auzit împreună cu ecoul lor, iar eu sunt aici şi crede-mă că nu mai vreau să plec.