Pentru că nu ne dorim lucruri mari

Am în buzunar mărunţişuri
şi o pagină cu scris de mână
pe ea,
o dedicaţie de la cafea.
Am nouă cenţi
şi o agendă verde,
o castană prăjită,
în foc şi cremă
de mentă.
Am în buzunar un număr
cred că e de la pantof
l-am măsurat într-o seară
când te descalţai, lângă pat
şi-mi turnai pe pernă coniac.
Ne vedeam tot filmul
şi regia, şi muzica din fundal.
Şi sper să fi greşit
să fi alunecat
într-o neştire tăcută,
nesiguranţă acută
sau doar tăcere absurdă
ignoranţă mută?
Sper sincer să fii tu
cel pe care cred că îl ştiu
şi îl vreau
într-o casă pe plajă,
sau în munţi sau la Viena.
Sper sincer să fii tu
cel care îmi schimbă chipul
şi mersul şi timpul şi filmul. 
Pentru că am în buzunar multe mărunţişuri
dar din când în când mai arunc
şi oameni, şi teamă,
şi amintiri grămadă,
şi uit. 

Cataclism.

SOS. Să ne salvăm sufletele de la înec. Iminent. Un dezastru!

Eu nu ştiu să înot, asta e principala problemă.

O mare se întinde în faţa mea, dar aş putea să spun că e de fapt un ocean. Una din marile temeri. Apa, inundând toate căile respiratorii, orice gând sau sentiment, distrus,îmbibat în valurile uriaşe de apă. Nimic nu mai poate rămâne în urmă, decât cerneală împrăştiată pe parchet pe care apa nu a reuşit încă să o spele.

Un spiriduş apare de nicăieri. Suntem împreună în faţa unei mări, pe o plajă plină de meduze eşuate şi de scoici. Toate sunt sparte în jumătate, marcând parcă un teritoriu distinct, sacru, o altă lume. Apusul maritim. Soarele se scufundă printre valuri, luminând una din lumile de sub apă. Merită şi ei puţină lumină, din când în când. Poate-şi spală vasele sau hainele şi nu pot găsi detergentul fără lumina corespunzătoare.

Spiriduşul poartă o căciuliţă verde, cu ceva modele roşii. Am impresia că se apropie Crăciunul, deşi noi ne aflăm pe o plajă pustie. Pare un scoţian, sau un irlandez, nu ştiu exact.

- Domnişoară, ce faceţi pe-aici? Nu v-am mai văzut...

- Eu? Nu... Nimeni nu m-a mai văzut niciodată. Nici nu puteau să o facă. E imposibil să vezi ceva ce nu există.

- Dar păreţi să existaţi, cel puţin acum...

- Da, exist atunci când îmi răsfrâng teama. Când o simt, când o dau afară din minte ea îmi conferă o formă. Altfel, sunt ca o formă fără fond. Nimic, gol, vid, înţelegi?

- Aaa, mai greu. Şi totuşi, nu vrei să ne jucăm ceva?

- De exemplu?

- Spânzurătoare?

- Bine, îmi convine. Dar unde? Pe nisip?

- Da. Nisipul e perfect uneori. Vrei o ţigară?

- Nu mulţumesc, nu obişnuiesc să fumez...

Începem. Piticul cu scufie verzuie desenează pe nisip spaţiile şi spânzuratoarea. Încep să înşir litere la nimereală, vocale, consoane. Din cinci încercări nimeresc. Cuvântul e ‘amnezie’. Urmez eu...

Cuvinte complicate, esenţa mai simplă ca nicicând. Ne debarasăm de problemele interioare şi ne cufundăm într-un joc infantil ce ne va alina simţurile. Vedeţi voi, frazele acestea sunt precum lacul. Cândva, undeva, ori se vor scufunda, ori vor pluti pentru totdeauna şi nimeni nu va mai fi capabil să le găurească sau sa le dezumfle. Poate vom reusi să poluăm marea cu ele, să le împrăştiem peste tot, să formăm un plancton cu ajutorul căruia să ne acoperim orgoliul rănit. Doar cuvintele...

Jocul continuă. Legea junglei. Ce dezbatem noi aici, într-o spânzurătoare pe plajă? Moartea noastră sau doar cultura? Mereu. Mi-e imposibil să ştiu. Contradicţie, episodic, împuşcătură, gard, efemer.

- Încotro o luăm acum, domnule spiriduş?

- Ei, draga mea, cred că e cazul să ne despărţim... Şi acum poţi să-ţi deschizi ochii.