Mimă.

Sclipici şi mimă
într-o lume fără sprâncene,
cu un rămas bun
pe post de tatuaj.
Un zbor de şapte ore
cu mâinile-ntre coapse.
E lumea păgână,
e fiartă de vie,
e miere, e smoală,
durere şi şampanie.

Sclipici şi mimă
printre cuvinte
promisiuni ca nişte scânduri
fără cuie.
Se învârte lumea asta nebună
cu dragoste şi aproximaţii
şi vreau să mă scutur
de tine.
Nimic nu e pentru totdeauna,
nimic nu e pentru mine, azi.

Sclipici şi mimă
căci am ajuns prea târziu.
Răbdare-nghiţită şi magie,
o vrajă, hipnoză amară.
Sunt un om orb
conduc un tractor
cu o singură destinaţie.
Încă ne legănăm,
dar vreau să mă scutur
de tine.

Cotidian şi scorţişoară.

După doi ani de tăcere, Else mă sună. Pe neaşteptate. Eram cocoţat pe o scară şi îmi vopseam peretele de la noul apartament în nuanţe de albastru când am auzit un zăngănit bine cunoscut. Numărul m-a şocat. Conversaţia a fost scurtă. Mi-a cerut să ne vedem cât de repede posibil la o anumită cafenea pe care o ştiam amândoi mult prea bine. Din fericire eram liber chiar în ziua următoare. Am stabilit ora, ca de obicei oră fixă, Else nu putea concepe altfel. Mi se părea că citesc ceva diferit în vocea ei, dar cumva simţeam că nu s-a schimbat deloc. 

M-am trezit devreme şi m-am îmbrăcat incet, tacticos. Mi-am făcut un mic dejun în stil englezesc şi am băut o cană de cafea cu lapte. Şi multă miere. Nu pot bea cafeaua aşa cum e ea de fapt, amară. 

Când mai erau 20 de minute până la ora stabilită mi-am luat umbrela şi am ieşit din casă. Am făcut o plimbare prin ploaie până la cafenea, lucru pe care nu îl mai făcusem chiar de la ultima întâlnire cu ea. 

Ca de obicei, era deja acolo. Într-o rochie albastră, până sub genunchi, o pereche de pantofi complicaţi în ochii mei şi o geantă mică pe care o puse pe unul din cele trei scaune ale mesei pe care o alese. 

Se ridică şi mă pupă extrem de teatral pe obraz. Îmi oferi o ţigară.

Tăcere.

Chelnerul ne ia comanda. Eu mi-am comandat un ceai, ea o limonadă.

Tăcere.

Soseşte ceaiul. Un timp de infuzare nedeterminat. Îşi primeşte şi ea limonada. Constată că e fără sare şi cere puţină de la bar. Chelnerul îi aruncă o privire nedumerită, dar îi onorează politicos comanda.

Tăcere.

Mă uit pe geam şi mă controlez. Nu vreau să fiu eu primul care spune ceva. O aud că tuşeşte uşor. Şi începe. 

- Probabil nu ştii de ce te-am chemat aici. 

- N-am nici cea mai vagă idee, îi răspund eu pe un ton neutru.

- În primul rând, vreau să-ţi spun că mi-ai lipsit. Iar apoi vreau să îţi spun că ai avut dreptate. Şi mă refer la acel anumit lucru pe care l-ai spus atunci şi care mi s-a părut extrem de nedrept şi nefondat. Ai avut dreptate. Nu pot să renunţ la oameni şi nu voi putea niciodată. E ceva în mine ce mă opreşte. Nu pot să cunosc nepăsarea. Dacă aş face-o ar fi ca şi cum eu nu aş exista. Nepăsarea mă neagă pe mine şi tot ce simbolizez eu. Şi da, ai avut dreptate şi când ai spus că... această atitudine a mea asupra oamenilor e un blestem. E chiar mai mult de atât. E o greutate ce mă trage mereu în jos şi mă afundă într-un nisip mişcător. E ca un labirint. E ca vanitatea pentru alţi oameni. Probabil e ca un păcat şi cineva a uitat să îl scrie pe lista potrivită. 

Tăcere. 

Încă 20 de minute de linişte. Nu ştiam ce să îi răspund. Cu Else mereu era aşa. Te uitai la ea şi nu vedeai un om. Vedeai un Univers de idei şi sentimente ce îţi depăşea capacitatea de înţelegere. Simţeai amintirile ei şi toate emoţiile ce ieşeau prin fiecare por. Dar niciodată nu ştiai ce să-i răspunzi, căci nu de răspunsuri avea ea nevoie ci mai degrabă de nişte adevăruri supreme pe care niciun om nu le poate concepe. De o afecţiune acerbă şi de o dedicare inumană. 

Îmi întrerupse şirul gândurilor spunându-mi că îi pare rău că m-a pus sa bat un drum degeaba dar că totuşi se bucură că m-a văzut.

A aşteptat puţin şi când nu a primit niciun răspuns s-a ridicat şi a plecat, achitând întreaga notă.

Ştiam că tăcerea mea urma să o interpreteze ca pe ceva negativ. Dar eram mai mult decât fericit că avusesem ocazia să o văd din nou. Doar îmi vopseam noii pereţi în culoarea ei preferată. Ştiam însă că nici eu şi nici nimeni altcineva nu îi poate oferi ceea ce îşi doreşte ea. Dorinţele ei depăşeau capacitatea oricărui om de a oferi ceva înapoi. Puteam însă să îi ofer ceea ce avea ea cu adevărat nevoie. Un echilibru subtil. Nu credeam însă că ea va ajunge vreodată să realizeze asta. Iar eu nu aveam cum să îi arăt.