Şoricelul Păstaie.

August. Pfff, moarte lentă, deşertică. Otrava se prelinge prin sânge ca un şarpe nevăzut ce posedă lumea aceasta indecentă. Am alergat din nou pe pistă şi mi-am vărsat sentimentele într-o oală cu trecut… e departe, mâinile mele nu mai reuşesc să-i atingă capacul sub nicio formă…
Şi prinde-mă de mână, căci undeva avem o amprentă subţire împreună. În braţele unor flori de primăvară…

Extinctor. Braţele mele atârnă ca un curcubeu dezarticulat în timp ce pictorul acesta cu bereta într-o parte mă desenează. Şi nu sunt eu, e doar o umbră. Aceeaşi floare de primăvară. Zâmbesc. Hidos, invers, întortocheat. Simplu, eu. O pictură cu braţe extraterestre ce-mi dă o senzaţie de captivitate. Un şoricel într-o păstaie strâmtă.
Scot capul pe fereastră. Pistă, pistă. Aglomerare a maşinilor ca într-un puroi, totul pentru un scop superficial.
“ mă mănâncă şoricelul păstaie “

Escapade...

Vocile din tren trec din nou prin interiorul timpanelor mele. Mirosul, caracteristicile, râsul zgomotos şi privitul pe geam. Plus mişcarea ritmică a roţilor ce-mi zguduie encefalul deja avariat… O umbrelă a atentat la el.

Unde? Într-un orăşel labirintic acoperit de străzi pietonale lungi şi plicticoase ce-ţi conduc spiritul adormit către extaz. Calci pe lumină, pe nişte beculeţe mici, acoperite de un material impermeabil. Metaforic, îndrăzneţ, te arunci într-o mare de cuvinte şi de produse comerciale. Acest oraş e o dublură, o hologramă, oamenii l-au transformat cu mersul lor lent către abc-ul de pe partea dreaptă.

Cum? Aşa, aşa bine. Un noroc chior mi-a făcut cu ochiul când treceam o stradă părăsită. Aşa am ajuns aici unde cu siguranţă nu ar trebui să fiu. Şi totuşi sunt. Am scăpat din cotidian, mi-am lăsat pieliţele dureroase în spate, fie şi pentru aceste patru zile. Nopţile se succed inexplicabil în acest pat incomod, iar lumina pătrunde oblic dizolvându-mi privirea în nişte raze.

Cine? Noi, cei cu aer ardelenesc insesizabil, cu melcii în urma noastră şi cu parcul periculos în stânga. Ne târâm picioarele pe coridoare, pe străzi, în umbra teatrelor şi a spectaculoasei vieţi. Sau un surogat, sau o soră geamănă a ei.

Concret? A fost doar un concurs inventat, un concurs cu ceea ce sunt şi cu ceea ce nu voi fi niciodată. Conformarea e cerută. O voi putea face? Nu ştiu, acum nu sunt sigură de nimic, iar totul pare să atârne de o funie subţire ce stă să se rupă la primul fulger.

Privirile noastre se vor întâlni din nou sub acoperişul unei cicolaterii belgiene cu preţuri exorbitante. Vom fi la fel? Nu, niciodată. Destinul ne va învârti aşa cum nu ne-am închipuit niciodată, dar sensul începutului va fi mereu acolo, indiferent de ce va urma. Trei puncte de suspensie pentru alcoolul ce ne curge în sânge şi pentru căciula de boschetar.