Eu, cea cu umărul dezgolit.

Totul începe ca un desen animat. O bucată de cretă roşie aruncată în mijlocul poienii verzi e tot ceea ce ochii noştri pot sesiza pentru moment. Ne rememorăm trecutul, cel de neatins, cel infect, cel exilat. Totul e doar un răspuns la o întrebare ce nu a fost pusă. Vom naşte suspiciuni? Probabil. Şi totuşi, ştim că cei ce vor fi roşi de morbida curiozitate nu vor avea niciodată prilejul de a ne chestiona în privinţa sentimentelor noastre obscure.

Noi plecăm şi rămân doar eu pe tabla de şah – un pion gata să fie înjunghiat de nebunii ce se plimbă apatici. Îi evit şi mă scufund într-o poartă a timpului ce mă duce peste tot şi niciunde.

1.1. Nu vreau să ratez şi de data asta. Nu, nu, nu. E deja 11.30. Să-l sun? Sau să pun telefonul jos şi să plec în lumea mea imaginară în căutarea răspunsurilor fugare? Şi uite că ecranul se aprinde: “1 mesaj recepţionat”. Închid ochii, e cam singurul lucru pe care instinctul mi-l sugerează înaintea dezastrului. Tsunami, cutremur, tornadă. P, M sau C? Care puncte sunt coliniare, care unghi are 30 de grade? “Beibi”, inimile noastre nu sunt congruente. Suntem doar materie cenuşie în spaţii diferite. Ha! Praf în vânt, în plete şi-n ochi. Şi-l văd mâine pe stradă cu un Porsche şi-o domnişoară brunetă. Dar inima? Oare sub ce canal infect a îngropat-o?

1.2. Vorbim despre vreme şi despre cum bat vânturile de vest.

- Şi cum te distrezi tu când ninge?

Ei bine, nu mă distrez deloc. Fulgii se lasă greu, ca o copertină de plumb, nesănătoasă. M-aş putea îmbolnăvi, aş putea tuşi sau aş putea pur şi simplu să migrez în ţările calde. Eu zbor doar în florile albastre şi evit albinele ce miros a brânză dulce. Polenul cade de peste tot şi mă trezesc alunecând în fânul moale. Păpădie, ia-mă cu tine când ţi se usucă frunzele şi du-mă unde te poartă briza.

- Hei, tu! Mai eşti acolo?

Nu, am plecat demult, să ştii. Şi acum suni la un interfon inexistent, căci blocul meu gri s-a dărâmat. Mă uit în gol câteva clipe, iar apoi îmi iau tălpăşiţa şi te las vorbind singur. Mă strigi de două ori din pragul uşii, dar ghici ce… eu nu te mai aud. Tic-tac, şi-am explodat.

1.3. Noaptea asta e diferită, sunt sigură de asta. Deschid cartea de bucate şi mă pregătesc pentru un nou dezastru culinar. Pagina 93, paragraful 2: “3 aripi de liliac, o buturugă roz, 2 unghii false, un gram de nesimţire şi un fir de păr blond”. Amestec invers acelor de ceasornic şi buf!, un pisoi vărgat apare de după soba de teracotă.

- Ce spui de puţin usturoi?

- Ştii, eu în adâncul sufletului cred că nebunia mea e contagioasă.  

Risipă.

Încerc să-mi curăţ urmele de nebunie lăsate pe podea şi să-mi culeg zâmbetele din pomii ce tocmai au înflorit.

Primăvară devorată de razele de soare ce eşti!

Ştii, o jumătate de piatră gri, bombată, te aşteaptă undeva sub acest cer. Stă şi vegetează în ploaie, aşteptând ca picurii iuţi să sece şi albastrul să revină. Pur şi simplu aşteaptă, răsfoind cărţi şi reviste despre cum se iubesc pietrele.  

- Sunteţi gata? Intraţi în 3 minute.

Ultimele bătăi în tobe se aud, iar apoi un murmur general umple sala părăsind-o ca şi cum nici nu ar fi fost acolo. Ecou. Cinsprezece dansatori costumaţi în negru, adăugăm mirosul de cenuşă şi piele şi puţin unt pe o farfurie spartă; poarta spre scenă se deschide cu un click mecanic.

Suntem aici, simţim şi aerul cu miros de levănţică ce ne bate obraznic în faţă şi agitaţia publicului dusă la extrem, până spre fanatism.

Braţul stâng zvâcneşte, un reflector cade pe scenă şi totul pare să se destrame; un film prost făcut? A căzut aparatul în smoală şi s-a umplut cu praf?

Dă-ţi jos breteaua, cea închipuită, dă-ţi jos bigudiurile din cap şi bea ultimul pahar cu suc de pe masă. Da, tu, cel din colţ!

Parchetul se cutremură iar, dar ne oprim înainte ca noaptea să ne înfăşoare într-un giulgiu mult prea gros pentru pielea noastră de vară.