Risipă.

Încerc să-mi curăţ urmele de nebunie lăsate pe podea şi să-mi culeg zâmbetele din pomii ce tocmai au înflorit.

Primăvară devorată de razele de soare ce eşti!

Ştii, o jumătate de piatră gri, bombată, te aşteaptă undeva sub acest cer. Stă şi vegetează în ploaie, aşteptând ca picurii iuţi să sece şi albastrul să revină. Pur şi simplu aşteaptă, răsfoind cărţi şi reviste despre cum se iubesc pietrele.  

- Sunteţi gata? Intraţi în 3 minute.

Ultimele bătăi în tobe se aud, iar apoi un murmur general umple sala părăsind-o ca şi cum nici nu ar fi fost acolo. Ecou. Cinsprezece dansatori costumaţi în negru, adăugăm mirosul de cenuşă şi piele şi puţin unt pe o farfurie spartă; poarta spre scenă se deschide cu un click mecanic.

Suntem aici, simţim şi aerul cu miros de levănţică ce ne bate obraznic în faţă şi agitaţia publicului dusă la extrem, până spre fanatism.

Braţul stâng zvâcneşte, un reflector cade pe scenă şi totul pare să se destrame; un film prost făcut? A căzut aparatul în smoală şi s-a umplut cu praf?

Dă-ţi jos breteaua, cea închipuită, dă-ţi jos bigudiurile din cap şi bea ultimul pahar cu suc de pe masă. Da, tu, cel din colţ!

Parchetul se cutremură iar, dar ne oprim înainte ca noaptea să ne înfăşoare într-un giulgiu mult prea gros pentru pielea noastră de vară.