Da domnule, aceasta este o metaforă. Da, vom abera, ne vom arunca în braţele unor valuri invizibile şi scoicile ne vor mânca picioarele înfometate. Cine? Ele, degetele! Vom rupe nişte flori şi vom afla că cei ce ne iubesc sunt pe un alt continent, mult prea îndepărtat.
Nişte muzică aruncată în interiorul unui pahar cu piciorul lat, ca o băutură expirată. M-am tot întrebat ce bluză să-mi iau din dulap, ce molii să alung de pe amintiri, ce cutii să deschid azi; sau mai bine să-mi închid ochii şi să-mi setez mintea pe realitate? Nu, nu acum…
Îmi arunc şlapii undeva în nisip şi merg mai departe. Luminile par să vină de nicăieri, coboară din valurile violente şi-mi orbesc până şi tălpile. Nu le pot prinde în mână, oricât de mult aş vrea. Le văd degetele subţiri cu unghiile netăiate, dar n-am cum să le ating căci de fapt nu sunt acolo.
Lumina vine din om, din zâmbetele dintr-o cafenea sau strângerile subtile ale mâinilor, din gesturi.
Lumina vine din el, atunci când îşi dă jos şapca de pe cap, îşi scutură părul şi începe să îl aranjeze cu o mişcare aparent studiată, atunci când zâmbeşte nevinovat şi-mi spune că nu el a mâncat ciocolata rămasă de ieri seară.
Lumina vine de peste tot, chiar dacă noi nu o putem auzi. De la cele mai mărunte lucruri până la aripile unui elefant, ea se împrăştie peste tot şi melcii o consumă prin trompele lor invizibile. Noi, cei mici, ne hrănim şi noi cu ea.
Da domnule, aceasta este o mărturie. E târziu, casc, iar cutia de bomboane trozneşte zgomotos în timp ce o arunc pe masă cu un gest nepăsător. Şi-mi închid ochii fără să-mi dau seama, visând la seri de mai şi margarete aruncate de la o fereastră
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu