Indicibil.

Nas roşu ingheţat.

Mâini degerate.

Haine prea subţiri.

Muşchii feţei crispaţi într-un zâmbet cât se poate de adevărat, însă.

Cred că sunt cam minus treisprezece grade, daca nu şi mai frig.

- Salut! Cum a mers azi?

Abia reuşesc să articulez cuvintele; buzele mele sunt crăpate şi nici nu-mi mai găsesc gândurile, cred că s-au ascuns undeva departe, într-o cutie a minţii mele.

- A mers super! Am câştigat!

Se reped toţi trei la mine şi mă strâng ca într-o menghină.

- Să ştiţi că asta nu e îmbrăţişare, e crimă!

Mă simt deja ceva mai bine, entuziasmul lor mă face şi pe mine veselă şi plină de energie. Ştiu că peste câteva ore vom sărbători şi mă voi putea cufunda în zâmbetele lor sincere şi voi uita de orice urmă de superficialitate ce mi-a marcat ziua.

Masa de prânz – ştearsă din memorie.

Somnul de amiază – şters şi el.

O rochie aleasă la întâmplare din dulap şi o pereche de pantofi albaştri, culeşi şi ei de undeva din imaginaţia mea. O mână întinsă pe care o prind şi n-aş vrea să-i dau niciodată drumul.

- Ştii, cravata mea se asortează cu pantofii tăi.

Zâmbetul ce iluminează mereu camera.

Ne îndreptăm către parter, unde toţi s-au adunat. Sărbătorim. Pahare de şampanie, muzica perfectă şi globurile disco ce ne orbesc puţin câte puţin; dar în fond niciuna din acestea nu contează cu adevărat. Nici n-aş putea spune ce contează de fapt, pot însă să presupun.

Piruetele mele şi râsetele lui înconjoară camera şi se întorc la noi, ca un bumerang. Zăpada de afară curge încet pe geamuri, un bec ieftin s-a ars pe coridor, o domnişoară îşi rupe tocul, iar eu îmi aşez capul pe umărul lui fără să-mi amintesc exact unde sunt sau de ce.

- Hai să mergem să ne-ascundem pantofii undeva. O să îi căutăm mâine…