Decepţie.

Chipul i se crispează sub umbra tuturor acestor poveri invizibile. Mi-e şi frică să merg mai aproape; ştiu în sinea mea că pentru câteva secunde doar va sta acolo şi nu-mi va spune nimic, iar apoi se va ridica şi va pleca fără să se uite la mine. Şi eu? Eu mă voi duce după el, îi voi pune mâna dreaptă pe umăr şi îi voi spune că totul va fi bine. Va zâmbi, uitându-se undeva în gol şi va pleca mai departe. Viitorul e uneori atât de uşor de ghicit. Îl pot desena în palmă şi chiar să i-l arăt şi lui, dar ştiu că nu va recunoaşte nimic. Şi totul va trece mai repede ca o ploaie de primavară…

În dimineaţa aceea totul părea să meargă bine, dar poate că era doar în capul meu. Un soare anemic intra pe fereastra camerei mele în timp ce tremuram de frig. Totuşi zâmbeam, văzându-l cât e de entuziasmat. Metri, unghiuri, măsurători: asta era tot ce îmi trecea prin cap la ora aceea. Nu m-aş fi putut gândi la nimic altceva cu toată acea presiune pe umeri. Ştiu că ne-a întrerupt bătaia în uşă. Era A. şi ne chema la micul-dejun. Totul a zburat într-un ritm ameţitor, până ce s-a făcut după-amiază. Nici nu mi-am dat seama cum a curs timpul, pur şi simplu m-am trezit înconjurată de zăpadă şi râsete îngheţate; oamenii dansau în jurul meu şi am ştiut că e timpul să mă trezesc.

Îmi ţineam pumnii strânşi, mănuşile erau rigide iar căciula îmi cădea într-o parte. Şi ce? Atmosfera era mult prea euforică pentru a mă putea gândi la acele nimicuri superficiale. Ei treceau pe lângă mine, îi salutam, le uram succes şi încercam să schiţez un zâmbet cu ajutorul căruia să-mi acopăr nerăbdarea. Eu, copilul nerăbdător. Unde mi-aţi ascuns dulciurile, oare?

Şi decepţia nu s-a lăsat deloc aşteptată. De fapt, dacă veţi ţine un calendar cu dăţile în care vine veţi vedea că ea niciodată nu se lasă aşteptată, ci din contră, vine la ore fixe.

Totul se topeşte în jurul meu, ca o ciocolată prost fabricată. Luminile se sting, iar eu nu mai pot percepe nimic altceva decât un întuneric confuz.