Lecitină.

“ Şi toţi melcii îşi făceau de cap când m-am trezit. Dansând pe mese sau desenând forme din cretă. Melcii zboară atunci când le dai lecitină, să ştii. Le cresc nişte aripi lungi, roşcate, pline de vene albăstrui, iar când încep să le mişte îşi iau imediat zborul, fără să-ţi dai seama. “

Bzz, bzz.

Urechile-mi ţiuiau. Frigul de afară pătrundea în fiecare os, chiar şi în piele, poate chiar şi în creier. Auzeam o voce, dar părea mult prea departe pentru a îi putea prinde rezonanţa în palme. Şi brusc s-a aprins lumina. M-am trezit cu o cană de ciocolată caldă arzându-mi palmele deja deteriorate de frig. Apoi totul s-a derulat rapid: nişte schiuri aruncate într-un compartiment, ne-am urcat cu toţii în autocar şi am pornit spre locul unde se croşetează destinele. Iar melcii, ei bine, ei dansau în continuare, doar că masa şi-a mai pierdut câte un picior pe parcurs.

O numărătoare inversă, câteva cifre afişate electronic pe un panou; nimic altceva. De ce ne daţi doar atât?

Schiurile se îndreaptă şi deja a şi pornit, înainte ca eu să termin de clipit: o respiraţie întretăiată şi urletele unei mulţimii în delir. E mereu delirul, nu? Cel ce ne mişcă venele şi le dă gândurilor picioare. Aterizare; genunchi îndoiţi şi o mimică fericită. Câştigă, din nou. Zăpada se scurge pe nişte umerii împietriţi, dizolvă tot ce-i stă în cale, iar dacă ar putea ştiu că ar dizolva şi fericirea noastră efemeră. Slăbiciuni.

Am nevoie de nişte lecitină ca să-mi amintesc când voi putea fi acolo. Azi, mâine? Nu cred. Voi fi cândva, într-o zi cand soarele-şi va deschide şi el ochii şi-mi va zâmbi de după nişte reflectoare. Pe pereţii camerei mele dansează melci. Şi aripile cresc subit din carne vie. Eu mâine voi fi acolo.