Nu-mi amintesc exact când a început să ningă aşa. Numiţi amnezie, sau poate doar ignoranţă, această boală ce a început să-mi cuprindă amintirile, sensul vieţii şi până şi măruntaiele sufletului. Prind bulgării de mână, ca pe nişte mici copii desenaţi cu cretă de un detectiv pe jumătate beat. (De ce ne îmbătăm ca nişte inconştienţi cu vise, cu toată această ficţiune ce ne consumă interiorul, precum un mic parazit, şi ne lasă goi odată plecat?). Acum, au trecut deja şapte zile şi totul s-a scurs prin nişte canale murdare. N-aş mai putea să prind zăpada în palme fără să mă aleg cu nişte urme de noroi pe piele.
Tot ce-am spus, ce-am făcut, ce-am desenat pe asfalt. Înghiţit de o zăpadă sezonieră, plimbăreaţă, trecătoare. Înghiţit de propriile noastre gânduri carnivore, ce ne mănâncă şi pe noi, zi de zi.
Ea îşi rotea corpul pe gheaţa subţire, fără să privească în sus. De unde să ştie că totul se va topi la răsărit? Dansul încă mai continua, părea că nici măcar eternitatea nu va fi capabilă să spună care e sfârşitul. Dar eternitatea ne bate în geam şi ne împuşcă inconştienţa.
El se desprindea de pe sol şi se invârtea în aer. Artistul. Un glob strălucea, undeva în depărtare, înfăţişând un dans atipic. Materialul hainelor flutura anemic, iar muzica se distanţa tot mai tare.
“Mă pierd…”
O şoaptă la miezul nopţii.
Publicul aclama piruetele şi cerea mai mult, mereu mai mult.
Ea îşi şterse rujul de pe buze cu palma
El o ridică şi o aruncă. Nicăieri. Gheaţa îşi desfăcu braţele şi începu să aplaude şi ea, cu degetele ei mici şi răsucite.
“Mi-e sete…”
Eu aclam ca m-a luat somnul la ce am citit. Glumesc. Mi-a facut sete si mie. :D
RăspundețiȘtergere