Scrum(bie)

E pauza de cafea.

Toată lumea îşi ridică hainele de pe mesele prăfuite şi iese cu zgomot afară, vorbind despre ceea ce s-a petrecut până acum. Adică nimic. Mereu vorbim despre nimic şi despre cât de palpitant ni se pare acesta. Zi de zi, oră de oră…
Să tragem cortina vişinie peste această plictiseală cotidiană şi să ne întoarcem la ceea ce ni se pare cu adevărat important.

Melodia aceea italiană răsună în boxe. Are un iz special azi, doar azi. Mâine îmi va părea seacă şi neinspirată, dar azi, azi e altceva.

Captivi, uitaţi într-o plasă de vise, de fluturi, printre nişte enumeraţii complicate ce nu mai au final. Şi ce va fi maine? Cine va veni să ne bată în poarta cu vopsea scorojită?

Vom ghici, împreună, în nişte pietre culese de pe un ţărm necunoscut; vom dansa printre fulgi, exact aşa cum ne-au spus oamenii de zăpadă de pe stradă.

Timpul se învârteşte, ca un mic titrez pe o stradă franţuzească cu un nume pe care pur şi simplu nu-l pot pronunţa dintr-o suflare. Scrumul lui se aşterne peste noi, o peliculă subţire, de parcă tocmai ar fi plouat. Cu suflete, cu vise. Dar vom primi noi vreodată ceea ce ne dorim?
Hai să ne învârtim viitorul în palme şi să ne croşetăm o căciulă…