Pastel

Else stătea în pat cu cele cinci cărţi groase în faţă. Rochia neagră de catifea era strânsă deasupra genunchilor, iar picioarele încrucişate; ţinea în mână un pix albastru, singurul pe care îl mai folosea în ultima vreme.

Era târziu, frig şi întuneric afară deşi era vară. Era un frig ce mirosea a stele şi a mare şi a răşină şi îmi amintea de un cântec de munte pe care nu-l mai auzisem de ceva timp.

Patul era mic, înghesuit într-o cameră dreptunghiulară cu pereţii vopsiţi în verde-gri.

Se ridică deodată şi lăsă cărţile să lâncezească pe pat.

Frigul pătrundea în oase, copaci, televizoare şi melci. Şi în mine, peste tot în mine.

Eu o priveam în tot acest timp parcă dintr-o altă dimensiune, deşi mă sprijineam de tocul uşii.

Ea era o prezenţă diafană, ciudată, inexplicabilă. Dansa de una singură şi nu se lăsa impresionată de nimic; era formală cu mine, dar eu ştiam că mă iubeşte. Şi tocmai când credeam că nimic nu se mai poate întâmpla vreodată, ea s-a apropiat de mine . Răsuna jazz-ul în nişte boxe imaginare, iar noi am început să dansăm, să plutim, nu ştiu. Ca nişte mici figurine într-o cutiuţă muzicală. Nu ştiu e tot ce mai puteam să spun. Pentru că efectiv nu mai ştiam nici unde sunt nici de ce.

Când muzica se oprea, la fiecare câteva secunde, Else îmi mângaia încet obrazul şi îmi dădea jos ochelarii. Scena se repeta ca într-un film alb-negru, fără cuvinte.

Bătea apoi vântul şi s-au deschis toate geamurile, deşi nu îmi amintesc să fi fost mai mult de unul în acea încăpere; fluturau perdelele transparente şi se vedeau munţi din Asia sau poate Africa. Îmi spunea într-o voce joasă: “Ştii, cred că s-ar putea să fii cel pe care chiar l-am aşteptat în tot acest timp.”

Nu ştiam ce să-i răspund, nu ştiam nici unde sunt nici de ce şi dansam, dansam, dansam…