Lumini surde.

Da domnule, aceasta este o metaforă. Da, vom abera, ne vom arunca în braţele unor valuri invizibile şi scoicile ne vor mânca picioarele înfometate. Cine? Ele, degetele! Vom rupe nişte flori şi vom afla că cei ce ne iubesc sunt pe un alt continent, mult prea îndepărtat.

Nişte muzică aruncată în interiorul unui pahar cu piciorul lat, ca o băutură expirată. M-am tot întrebat ce bluză să-mi iau din dulap, ce molii să alung de pe amintiri, ce cutii să deschid azi; sau mai bine să-mi închid ochii şi să-mi setez mintea pe realitate? Nu, nu acum…

Îmi arunc şlapii undeva în nisip şi merg mai departe. Luminile par să vină de nicăieri, coboară din valurile violente şi-mi orbesc până şi tălpile. Nu le pot prinde în mână, oricât de mult aş vrea. Le văd degetele subţiri cu unghiile netăiate, dar n-am cum să le ating căci de fapt nu sunt acolo.

Lumina vine din om, din zâmbetele dintr-o cafenea sau strângerile subtile ale mâinilor, din gesturi.

Lumina vine din el, atunci când îşi dă jos şapca de pe cap, îşi scutură părul şi începe să îl aranjeze cu o mişcare aparent studiată, atunci când zâmbeşte nevinovat şi-mi spune că nu el a mâncat ciocolata rămasă de ieri seară.

Lumina vine de peste tot, chiar dacă noi nu o putem auzi. De la cele mai mărunte lucruri până la aripile unui elefant, ea se împrăştie peste tot şi melcii o consumă prin trompele lor invizibile. Noi, cei mici, ne hrănim şi noi cu ea.

Da domnule, aceasta este o mărturie. E târziu, casc, iar cutia de bomboane trozneşte zgomotos în timp ce o arunc pe masă cu un gest nepăsător. Şi-mi închid ochii fără să-mi dau seama, visând la seri de mai şi margarete aruncate de la o fereastră spartă.

Indicibil.

Nas roşu ingheţat.

Mâini degerate.

Haine prea subţiri.

Muşchii feţei crispaţi într-un zâmbet cât se poate de adevărat, însă.

Cred că sunt cam minus treisprezece grade, daca nu şi mai frig.

- Salut! Cum a mers azi?

Abia reuşesc să articulez cuvintele; buzele mele sunt crăpate şi nici nu-mi mai găsesc gândurile, cred că s-au ascuns undeva departe, într-o cutie a minţii mele.

- A mers super! Am câştigat!

Se reped toţi trei la mine şi mă strâng ca într-o menghină.

- Să ştiţi că asta nu e îmbrăţişare, e crimă!

Mă simt deja ceva mai bine, entuziasmul lor mă face şi pe mine veselă şi plină de energie. Ştiu că peste câteva ore vom sărbători şi mă voi putea cufunda în zâmbetele lor sincere şi voi uita de orice urmă de superficialitate ce mi-a marcat ziua.

Masa de prânz – ştearsă din memorie.

Somnul de amiază – şters şi el.

O rochie aleasă la întâmplare din dulap şi o pereche de pantofi albaştri, culeşi şi ei de undeva din imaginaţia mea. O mână întinsă pe care o prind şi n-aş vrea să-i dau niciodată drumul.

- Ştii, cravata mea se asortează cu pantofii tăi.

Zâmbetul ce iluminează mereu camera.

Ne îndreptăm către parter, unde toţi s-au adunat. Sărbătorim. Pahare de şampanie, muzica perfectă şi globurile disco ce ne orbesc puţin câte puţin; dar în fond niciuna din acestea nu contează cu adevărat. Nici n-aş putea spune ce contează de fapt, pot însă să presupun.

Piruetele mele şi râsetele lui înconjoară camera şi se întorc la noi, ca un bumerang. Zăpada de afară curge încet pe geamuri, un bec ieftin s-a ars pe coridor, o domnişoară îşi rupe tocul, iar eu îmi aşez capul pe umărul lui fără să-mi amintesc exact unde sunt sau de ce.

- Hai să mergem să ne-ascundem pantofii undeva. O să îi căutăm mâine…