Fugeam pe străzile întunecate, pline de temeri ascunse pe sub gunoaie şi pantofi lăsaţi să fie purtaţi de altcineva. Mă opresc, îmi întorc de două ori cheiţa de la baza capului, iar gândurile ies la suprafaţă, ca o supă bine fiartă în care au fost adăugate condimentele potrivite.
L. mă aştepta la colţ, cu mâinile în buzunar. Purta un hanorac gri, simplu, şi o pereche de blugi uzaţi. Iar şi iar, mereu aceeaşi imagine. În fiecare vis de sâmbătă noaptea cineva mă aşteaptă lângă o clădire în flăcări, aproape distrusă.
“Salut.”
Vorbele răsunau pur şi simplu. Nişte coarde subţiri vibrau în gâtlejul meu, dar oricât încercam nu le puteam da drumul, erau complet blocate.
“Eşti aici?”
Încercam, întindeam câte o mână, dar corpul nu părea să mă asculte.
“Ştii, m-am tot gândit. Poate până la urma urmei nu avem atât de multe lucruri în comun. Tu bei mereu apă plată, iar eu prefer berea
Brusc, o înţepătură. Două, şase, optsprezece. Nenumărate. Se auzea muzica de undeva din fundal, probabil un casetofon uitat de douăzeci de ani pe stradă.
“Înţelegi?”
Mă ridic din pat şi sting lumina.
Visez cu ochii deschişi când mă plictisesc pentru că nu ştiu să croşetez.
L. apare şi dispare, de parcă l-aş lumina cu lanterna iar apoi s-ar topi singur în întuneric, contrar legilor fizicii.
Totul arată bine desenat pe colţul caietului, dar oare arată la fel de bine atunci când se materializează într-o lume prăfuită şi uitată?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu