despre frig

Afară cerul fierbe – ca o tocăniţă de cartofi uitată pe aragaz. Fulgi se rostogolesc, iar vântul se joacă folosind bombe minuscule pentru a ne speria. Un “bum!” aici şi unul acolo şi toată lumea îşi acoperă capul cu mâinile albe, îngheţate. Vântul se roteşte, îşi dă drumul în prăpastie şi apoi urcă din nou.

Eu stau cu M. sprijinindu-mi coatele de balustradă şi învârtind în mâini cana fierbinte.

- Şi, ce facem acum că s-a terminat?

- Ei bine, nu ştiu. Presupun că ne întoarcem acasă.

- Pur şi simplu?

- Da.

Se lasă tăcerea. M. ştie foarte bine că aici nimic nu mai poate fi schimbat. Nu pentru mine. Nordul nu mi s-a potrivit niciodată. Frigul nu îmi îngheaţă doar oasele ci şi sentimentele, conştiinţa.

M. vorbeşte din nou, de data aceasta pentru a mă întreba când vom pleca. Prefer să nu îi răspund. Doar zâmbesc şi încep uşor să mă îndepărtez. Pentru că asta ştim să facem cel mai bine atunci când ne e frig; să plecăm, lăsându-i pe ceilalţi să ne caute prin firele subţiri de ceaţă.

M. mă strigă, dar nu aud nimic. Un hău mă cuprinde, nişte pereţi denivelaţi şi o substanţă albă ce curge neîncetat. Doar vântul mai vorbeşte, hieroglife, vorbe din altă viaţă.