Vis-1.2.

Mici rotocoale ies din pipa maro, amestecându-se cu fulgii grei de zăpadă. Lehan fumează liniştit, şi-a lăsat până şi pălăria gri pe ochi şi pare să mediteze. Banca pe care stăm e deja albă şi mâinile-mi sunt îngheţate, de parcă şi-ar fi petrecut ziua într-un frigider. Mă uit în stânga şi în dreapta şi încă aştept. După câteva minute apare şi G. Părul blond pare acum şaten-deschis; e umed şi faţa îi străluceşte, acoperită de fulgi mici care se topesc încet. Zâmbeşte. Lehan îşi dă pălăria jos şi lasă pipa deoparte; pare mai bine dispus ca niciodată.

- Deci ai câştigat băiete?

- Da, în sfârşit!

Râd şi eu, râd şi ei.

G. poartă un palton de culoare gri şi are şi un fular albastru la gât. Eu îngheţ, doar mi-am uitat haina în cameră. Pierderi mici de memorie, nesemnificative.

Lehan se ridică şi pleacă, luându-şi bineînţeles pipa şi pălăria cu el. Cu toţi ştim că Lehan e dependent de pipa sa.

Rămâne doar o pâclă subţire de ceaţă şi multă albeaţă peste tot. Doar cerul e negru, cu mici pete ce strălucesc. Ne vorbesc stelele şi noi le răspundem telegrafic. G. îşi aprinde şi el o ţigară şi începe să dea uşor fumul cenuşiu afară din plămâni.

- N-ar trebui să fumezi.

- Da, da, ştiu. Dar e deja un obicei vechi. Îmi face plăcere, mă linişteşte.

Brusc, un zgomot ne întrerupe discutia obişnuită. Un fum se înalţă de undeva din clădirile din depărtare. O explozie, poate o bombă, cine ştie. G. aruncă o privire în direcţia respectivă, se înfofoleşte bine în palton şi îmi face un semn uşor cu mâna stângă. Plecăm. O coincidenţă portabilă.