Nostalgie.

Cad stropi mari, grei, ca de plumb, peste capetele noastre aplecate. Pelerina nu ajută, iar umbrela se răsuceşte atunci când încerc să o „aprind”. Ascultăm ploaia, împreună. Suntem umbre argintii, fantome, ne prindem mâinile şi ne pierdem.

Iese din maşină şi îşi bea cafeaua în fiecare dimineaţă de parcă ar trăi la munte: pune cinci cuburi de gheaţă şi puţin zahăr, lapte din belşug şi apă clocotită. Amestecul nu e dintre cele mai bune, dar măcar o trezeşte.

„Îmi plăcea să mă joc cu gheaţă şi lime-uri, cândva.”

Îi spuse asta zâmbind.

„Adică?”

„Adică eram o ciudată.”

„Şi acum?”

„Şi acum e la fel. Doar că ai apărut tu.”

„Şi asta schimbă ceva?”

„Da, schimbă totul.”

Îşi bea cafeaua cu paiul ca nu cumva să-şi păteze dinţii sau buzele cu negreală. Ghiceşte în zaţul cafelei după ce aceasta s-a evaporat. Cei 2500 de metri altitudine o ajută, fac aerul mai limpede şi magia mai simplă şi eficientă. Îi vrăjeşte mănuşile când el doarme în cort şi se plânge de degetele îngheţate.

Când ea îşi bea limonada o bea cu sare, iar ciocolata o mănâncă întotdeauna uşor topită.

El îşi strânge jacheta mai aproape de corp şi cască; deja e târziu, iar cele n nopţi nedormite îşi spun cuvântul. Cearcăne, o bătaie cu perne şi un „somn uşor” şoptit la ureche. Îţi aduci aminte?

Priveau răsăritul împreună, rătăcind pe străzi.

E prezentul, imaginaţia şi puţin din trecut, doar o propoziţie.

Tu, oriunde-ai fi, să ştii că îmi lipseşti.