E elementar, e banal…

Îmi amintesc cine am fost, am uitat cine sunt. Am uitat unde merg. Am căutat, dar nu am găsit. Am închis toate uşile, am deschis trape, capcane, am căzut în ele, m-am rostogolit. Am fost ca un rac, închis într-o carapace mică, făcută însă din sticlă şi nămol; a spălat-o marea, au spălat-o oamenii ce s-au scăldat în mare. Au spart-o oamenii bruneţi, blonzi şi roşcaţi; poate şi şateni. Au mâncat-o, au fript-o. 

Mi-e atât de dor de mare, de munte, de un loc de acum câţiva ani, pe care poate atunci l-am urât. Aş vrea să revăd oamenii cu feţe frumoase, zâmbitoare, oameni pe care azi însa nu îi mai cunosc, sunt străini pentru mine. Mi-e dor de iarbă, verde crud, de apă cu impurităţi, de pereţii subţiri, chiar şi de muzica pe care o ascultam. De cartea aceea, de mersul lui, de părul ei, de certuri, de bocanci, de Monopoly, de orele pierdute, de oboseală.

Cine a spus că nu există nicio finalitate atunci când nu ştii unde mergi? Normal că există. Doar pentru că tu nu o poţi cunoaşte, nu înseamnă că ea nu e acolo. Doar pentru că nu am spus-o, nu înseamnă că nu am simţit-o. 

L'anamour

Latitudine.

Am ieşit din cerc plângând,

m-am schimbat şi am urlat,

te-am crezut, te-am blestemat,

am ieşit şi am uitat.

Şi am dat de un pătrat

şi pe el l-am sfărâmat,

ca un melc de catifea

l-am legat, l-am împletit,

l-am iubit şi l-am jelit.

M-am întors în cerc din nou,

ca-ntr-un labirint de fier.

Am mâncat, am ronţăit

inima ca felul doi

şi apoi am înghiţit

tot noroiul dintre noi.

Şi-a urmat apoi un romb,

l-am cârpit, l-am meşterit

cu o fundă l-am strivit

sub papucul meu de om.

La sfârşit am construit

din iubire şi moloz

douăzeci de fluturi mov

care au plecat spre nord.

Am rămas cu şase sfori

şi cu un motor defect

într-un negru abanos,

am rămas ca într-un neg,

cu puroi.

Ş-a venit un cavaler

cu armură şi un coif

pe o bicicletă mare,

m-a furat, m-a dus departe.

Sunt acum într-un castel,

şi-mi simt viaţa cum pulsează

fără corpuri drept străjeri

sunt doar eu şi doar cu el. 

Vis 1.4.

Dragostea mea egoistă îşi linge rănile adânci,

ca un semizeu în noapte,

am îmbătrânit mereu.

În penumbră, prin mesteceni.

Pasul tău şi mersul meu,

am îmbătrânit mereu.

Ochiul meu, ca o magie,

e trecut, e viitor,

e o coală de hârtie, e pierdut pe trupul tău.

Am îmbătrânit mereu.

Am pierdut-o, e deplină,

inima, a putrezit.

Când?

Nimeni n-a ştiut, nu ştie,

dar tu ştiu că m-ai trezit.

Mersul meu e dansul vieţii,

pasul tău e tot ce vreau,

să-l sărut, să-l strâng la piept,

am îmbătrânit mereu.

Depravată, ca o scoică,

un balaur, căpcăun,

sunt o fire dificilă, o păpuşă din săpun.

Spală-mă cu apă caldă şi topeşte-mă acum.

Am îmbătrânit mereu,

ca un orb, un semizeu,

văd prin tine, simt prin tine.

Iartă-mă, sunt doar un om,

eşti salvarea mea deplină. 

Clepsidră.

Ţi-am trimis ieri o sticlă spartă, cu hieroglife pe ea.

Cu pete, inele,

cu măşti şi castele

cu mucegai.

În acea sticla pătată cu vin,

casa unui rechin,

zăcea adevărul

minciuna, orgoliul

candoarea şi uimirea.

Stătea nimicul

lâncezind ca furtuna,

de nisip.

Pe cortul închis

stătea şi inima,

uitată,

mâncată, înlocuită.

Căci nu-i dragoste-n lume

nu-i sens şi nu-i om,

ce nu poate fi şters

din al vieţii caiet.