Carton.

-Începe întotdeauna cu o falsă speranţă. Speranţă că vom pluti peste toate aceste griji cotidiene către o lume în care ne dorim aceleaşi lucruri; speranţă că suntem făcuţi din acelaşi material şi că nu sunt singură şi înconjurată de carcase reci şi goale; speranţă că vom dansa pe un ponton pe muzica lui Sinatra şi că vei spune cuvintele acelea.-

Else era singură din nou. Se trezise pe iarbă, cu picioarele reci şi un ţiuit în urechi. Ultimele câteva luni erau în ceaţă. Un amestec de tristeţe şi caramel şi un fel de bucurie ciudată ce mirosea a fericire. Sau poate doar o virtuală fericire. Se derulau imagini pe retina ei şi simţea din nou gustul acela. Gust sărat de mare în august, când oamenii fără case îşi construiesc castele în nisip sau case în copaci şi dorm în ele împreună cu racii.

Filmul începea cu o siluetă pe un fond întunecat. Faţa era în ceaţă pentru că ea uitase să poarte ochelari în ultimele două luni. Se ridicau aburi din şosea în timp ce se apropia şi încă îşi amintea ultimele cuvinte spuse celuilalt înainte să închidă telefonul (să vezi că nu o să vină. e o glumă ciudată.)

Şi totuşi venea. Total diferit de cum şi-l închipuise în ultimele săptămâni.

Îi spuse în seara aceea despre Dior şi Chanel şi toate închipuirile superficiale pentru a îi testa reacţiile. Suprinzător de pozitive. Îi spuse şi despre ultimele dezamăgiri şi despre cum oamenilor nu ar mai trebui să le pese şi nu ar mai trebui să rămână dezgoliţi când sunt singuri. El nu era de acord, deşi era aşa blazat şi nu părea să fie gata să sară în prăpastie pentru nimeni şi nimic.

I-a spus şi despre cochilia de rac, deşi ştia că era o treabă riscantă. Ultima dată când fusese acolo îşi spuse că nu va mai face asta. Nu părea să aibă importanţă pentru ceilalţi. Nu i-a părut rău, cel puţin nu pe moment.

Au trecut zile de vară în care oamenii alergau şi se învârteau pe nişte străzi uitate. Copaci, bucăţi, mentă, îşi amintea doar zbuciumul şi nesomnul.

Filmul se derulează rapid de aici. Ca şi toate filmele văzute până acum de Else. Nu se schimbase nimic. Nimic de la Cafeneaua Blue, nimic de la începutul piramidei, parfumului sau al melcului. Nimic.

Cad capete şi se sparg inimi scăpate pe jos. Doar atât. Ultima dată părea că inimile se pot lipi dacă ne străduim puţin, dar acum Else nu mai era atât de sigură.

(Îi ţiuiau urechile şi se auzeau lupi în noapte. Miros de iarbă şi castane. Dar lumea dormea şi tăcea. Nu mai era nimic de făcut.)

Castane.

'Nu trebuie să spui da, dacă nu îţi doreşti asta. Evident. 

Dar continui să fumezi. Ştii că îţi face rău. Ţi-am spus asta de o mie de ori. Vezi? Acum e o mie plus unu.'

Stinse ţigara şi încetă să se mai ascundă după copaci. Zâmbea. Genul de zâmbet acru. Un kilogram de lămâi şi o excursie în Africa. Unde nu plânge cerul. 

'Nu sunt eu zilele acestea. De asta fumez.'

'Am visat cu tine acum două nopţi. Am visat că te-ai întors, după nouă ani. Erai căsătorit. M-am bucurat. Am ştiut atunci că nu mai lucrezi prin supermarket-uri sau benzinării sau la fiare vechi. Am ştiut că eşti din nou tu. Am vrut să îţi scriu. Dar apoi mi-am dat seama că probabil nu îţi aminteşti de mine. A trecut aşa mult timp.'

'E în regulă. Puteai să scrii. Ştiu că te-am întrebat cum ai mers în ziua aceea. Ultima zi. Mă rog, nu ultima. Ultima a fost pe drum. Mergeam în sensuri opuse. 

Dar da, e bine acum. Oarecum. După cum ţi-am zis, nu sunt eu zilele astea. N-am mai fost de mult. 

Ştii, puteam să te sun. El... avea numărul tău. Dar am zis că mai bine nu. Eram convins că e ceva trecător.'

'Da, cred că aşa a şi fost. Ceva trecător. Ceva de aprilie. Ceva de mai. La o casă de lângă Căpuş. Ceva cu Predeal şi un hotel dărăpănat. Apoi au urmat brazi crescuţi invers şi vise (destrămate) pe poteci. Dar a fost bine.'

Mai aprinse o ţigară. Era la fel în capul meu. Cu acelaşi hanorac şi singura pereche de pantaloni pe care o ştiam. Era haotic şi n-ar fi putut nimeni să îl înţeleagă decât poate eu. 

În clocot.

E inexplicabilă distanţa aceasta ce se formează câteodată între noi. E ca un diavol ce se pierde în detalii, până când devine foc şi cenuşă iar apoi e mai puternic ca niciodată. Când se întâmplă mă afund într-o tăcere ciudată, o vioară stricată, un om gata să zboare şi care nu a mai dormit de zile bune. Cred, în secret, că sunt îndrăgostită de toţi oamenii, şi acum în special de tine.

Distanţa mă transformă. Toţi demonii se adună în jurul unui foc de culoare albastră şi murmură incantaţii. Efectul este dezastruos. Explozii, descumpănire, vulcanii noroioşi, capete tăiate. Am încercat să induc demonii în eroare cu şampanie pusă la rece şi dansuri sub lună. Am încercat şi dansul ploii, însă nimic nu pare să funcţioneze. Cred că singura soluţie e să eliminăm cauza. Distanţa. Distanţa ca un papuc peticit şi tensiunea ce se acumulează când încerci să îi legi şiretul. Distanţa ca un vin ţinut la o temperatură nepotrivită care s-a acrit.

Aş vrea să te iau de mână şi să ne teleportăm într-un loc în care să fii tu, în care demonii noştri să spună incantaţiile împreună şi să se privească în ochi, nu să se evite şi să se ascundă în tigăi diferite.

Mimă.

Sclipici şi mimă
într-o lume fără sprâncene,
cu un rămas bun
pe post de tatuaj.
Un zbor de şapte ore
cu mâinile-ntre coapse.
E lumea păgână,
e fiartă de vie,
e miere, e smoală,
durere şi şampanie.

Sclipici şi mimă
printre cuvinte
promisiuni ca nişte scânduri
fără cuie.
Se învârte lumea asta nebună
cu dragoste şi aproximaţii
şi vreau să mă scutur
de tine.
Nimic nu e pentru totdeauna,
nimic nu e pentru mine, azi.

Sclipici şi mimă
căci am ajuns prea târziu.
Răbdare-nghiţită şi magie,
o vrajă, hipnoză amară.
Sunt un om orb
conduc un tractor
cu o singură destinaţie.
Încă ne legănăm,
dar vreau să mă scutur
de tine.

Cotidian şi scorţişoară.

După doi ani de tăcere, Else mă sună. Pe neaşteptate. Eram cocoţat pe o scară şi îmi vopseam peretele de la noul apartament în nuanţe de albastru când am auzit un zăngănit bine cunoscut. Numărul m-a şocat. Conversaţia a fost scurtă. Mi-a cerut să ne vedem cât de repede posibil la o anumită cafenea pe care o ştiam amândoi mult prea bine. Din fericire eram liber chiar în ziua următoare. Am stabilit ora, ca de obicei oră fixă, Else nu putea concepe altfel. Mi se părea că citesc ceva diferit în vocea ei, dar cumva simţeam că nu s-a schimbat deloc. 

M-am trezit devreme şi m-am îmbrăcat incet, tacticos. Mi-am făcut un mic dejun în stil englezesc şi am băut o cană de cafea cu lapte. Şi multă miere. Nu pot bea cafeaua aşa cum e ea de fapt, amară. 

Când mai erau 20 de minute până la ora stabilită mi-am luat umbrela şi am ieşit din casă. Am făcut o plimbare prin ploaie până la cafenea, lucru pe care nu îl mai făcusem chiar de la ultima întâlnire cu ea. 

Ca de obicei, era deja acolo. Într-o rochie albastră, până sub genunchi, o pereche de pantofi complicaţi în ochii mei şi o geantă mică pe care o puse pe unul din cele trei scaune ale mesei pe care o alese. 

Se ridică şi mă pupă extrem de teatral pe obraz. Îmi oferi o ţigară.

Tăcere.

Chelnerul ne ia comanda. Eu mi-am comandat un ceai, ea o limonadă.

Tăcere.

Soseşte ceaiul. Un timp de infuzare nedeterminat. Îşi primeşte şi ea limonada. Constată că e fără sare şi cere puţină de la bar. Chelnerul îi aruncă o privire nedumerită, dar îi onorează politicos comanda.

Tăcere.

Mă uit pe geam şi mă controlez. Nu vreau să fiu eu primul care spune ceva. O aud că tuşeşte uşor. Şi începe. 

- Probabil nu ştii de ce te-am chemat aici. 

- N-am nici cea mai vagă idee, îi răspund eu pe un ton neutru.

- În primul rând, vreau să-ţi spun că mi-ai lipsit. Iar apoi vreau să îţi spun că ai avut dreptate. Şi mă refer la acel anumit lucru pe care l-ai spus atunci şi care mi s-a părut extrem de nedrept şi nefondat. Ai avut dreptate. Nu pot să renunţ la oameni şi nu voi putea niciodată. E ceva în mine ce mă opreşte. Nu pot să cunosc nepăsarea. Dacă aş face-o ar fi ca şi cum eu nu aş exista. Nepăsarea mă neagă pe mine şi tot ce simbolizez eu. Şi da, ai avut dreptate şi când ai spus că... această atitudine a mea asupra oamenilor e un blestem. E chiar mai mult de atât. E o greutate ce mă trage mereu în jos şi mă afundă într-un nisip mişcător. E ca un labirint. E ca vanitatea pentru alţi oameni. Probabil e ca un păcat şi cineva a uitat să îl scrie pe lista potrivită. 

Tăcere. 

Încă 20 de minute de linişte. Nu ştiam ce să îi răspund. Cu Else mereu era aşa. Te uitai la ea şi nu vedeai un om. Vedeai un Univers de idei şi sentimente ce îţi depăşea capacitatea de înţelegere. Simţeai amintirile ei şi toate emoţiile ce ieşeau prin fiecare por. Dar niciodată nu ştiai ce să-i răspunzi, căci nu de răspunsuri avea ea nevoie ci mai degrabă de nişte adevăruri supreme pe care niciun om nu le poate concepe. De o afecţiune acerbă şi de o dedicare inumană. 

Îmi întrerupse şirul gândurilor spunându-mi că îi pare rău că m-a pus sa bat un drum degeaba dar că totuşi se bucură că m-a văzut.

A aşteptat puţin şi când nu a primit niciun răspuns s-a ridicat şi a plecat, achitând întreaga notă.

Ştiam că tăcerea mea urma să o interpreteze ca pe ceva negativ. Dar eram mai mult decât fericit că avusesem ocazia să o văd din nou. Doar îmi vopseam noii pereţi în culoarea ei preferată. Ştiam însă că nici eu şi nici nimeni altcineva nu îi poate oferi ceea ce îşi doreşte ea. Dorinţele ei depăşeau capacitatea oricărui om de a oferi ceva înapoi. Puteam însă să îi ofer ceea ce avea ea cu adevărat nevoie. Un echilibru subtil. Nu credeam însă că ea va ajunge vreodată să realizeze asta. Iar eu nu aveam cum să îi arăt.