-Începe întotdeauna cu o falsă speranţă. Speranţă că vom pluti peste toate
aceste griji cotidiene către o lume în care ne dorim aceleaşi lucruri; speranţă că suntem făcuţi din acelaşi material şi că nu sunt singură şi
înconjurată de carcase reci şi goale; speranţă că vom dansa pe un ponton pe muzica lui Sinatra şi că vei spune
cuvintele acelea.-
Else era singură din nou. Se trezise pe
iarbă, cu picioarele reci şi un ţiuit în urechi. Ultimele câteva luni erau în
ceaţă. Un amestec de tristeţe şi caramel şi un fel de bucurie ciudată ce
mirosea a fericire. Sau poate doar o virtuală fericire. Se derulau imagini pe
retina ei şi simţea din nou gustul acela. Gust sărat de mare în august, când
oamenii fără case îşi construiesc castele în nisip sau case în copaci şi dorm
în ele împreună cu racii.
Filmul începea cu o siluetă pe un fond
întunecat. Faţa era în ceaţă pentru că ea uitase să poarte ochelari în ultimele două luni. Se ridicau aburi din şosea în timp ce se apropia şi încă îşi amintea
ultimele cuvinte spuse celuilalt înainte să închidă telefonul (să vezi că nu o
să vină. e o glumă ciudată.)
Şi totuşi venea. Total diferit de cum şi-l
închipuise în ultimele săptămâni.
Îi spuse în seara aceea despre Dior şi
Chanel şi toate închipuirile superficiale pentru a îi testa reacţiile.
Suprinzător de pozitive. Îi spuse şi despre ultimele dezamăgiri şi despre cum
oamenilor nu ar mai trebui să le pese şi nu ar mai trebui să rămână dezgoliţi
când sunt singuri. El nu era de acord, deşi era aşa blazat şi nu părea să fie
gata să sară în prăpastie pentru nimeni şi nimic.
I-a spus şi despre cochilia de rac, deşi ştia că era o treabă riscantă.
Ultima dată când fusese acolo îşi spuse că nu va mai face asta. Nu părea să
aibă importanţă pentru ceilalţi. Nu i-a părut rău, cel puţin nu pe moment.
Au trecut zile de vară în care oamenii alergau şi se învârteau pe nişte
străzi uitate. Copaci, bucăţi, mentă, îşi amintea doar zbuciumul şi
nesomnul.
Filmul se derulează rapid de aici. Ca şi toate filmele văzute până acum de
Else. Nu se schimbase nimic. Nimic de la Cafeneaua Blue, nimic de la începutul
piramidei, parfumului sau al melcului. Nimic.
Cad capete şi se sparg inimi scăpate pe jos. Doar atât. Ultima dată părea
că inimile se pot lipi dacă ne străduim puţin, dar acum Else nu mai era atât de
sigură.
(Îi ţiuiau urechile şi se auzeau lupi în noapte. Miros de iarbă şi castane.
Dar lumea dormea şi tăcea. Nu mai era nimic de făcut.)
