Decepţie.

Chipul i se crispează sub umbra tuturor acestor poveri invizibile. Mi-e şi frică să merg mai aproape; ştiu în sinea mea că pentru câteva secunde doar va sta acolo şi nu-mi va spune nimic, iar apoi se va ridica şi va pleca fără să se uite la mine. Şi eu? Eu mă voi duce după el, îi voi pune mâna dreaptă pe umăr şi îi voi spune că totul va fi bine. Va zâmbi, uitându-se undeva în gol şi va pleca mai departe. Viitorul e uneori atât de uşor de ghicit. Îl pot desena în palmă şi chiar să i-l arăt şi lui, dar ştiu că nu va recunoaşte nimic. Şi totul va trece mai repede ca o ploaie de primavară…

În dimineaţa aceea totul părea să meargă bine, dar poate că era doar în capul meu. Un soare anemic intra pe fereastra camerei mele în timp ce tremuram de frig. Totuşi zâmbeam, văzându-l cât e de entuziasmat. Metri, unghiuri, măsurători: asta era tot ce îmi trecea prin cap la ora aceea. Nu m-aş fi putut gândi la nimic altceva cu toată acea presiune pe umeri. Ştiu că ne-a întrerupt bătaia în uşă. Era A. şi ne chema la micul-dejun. Totul a zburat într-un ritm ameţitor, până ce s-a făcut după-amiază. Nici nu mi-am dat seama cum a curs timpul, pur şi simplu m-am trezit înconjurată de zăpadă şi râsete îngheţate; oamenii dansau în jurul meu şi am ştiut că e timpul să mă trezesc.

Îmi ţineam pumnii strânşi, mănuşile erau rigide iar căciula îmi cădea într-o parte. Şi ce? Atmosfera era mult prea euforică pentru a mă putea gândi la acele nimicuri superficiale. Ei treceau pe lângă mine, îi salutam, le uram succes şi încercam să schiţez un zâmbet cu ajutorul căruia să-mi acopăr nerăbdarea. Eu, copilul nerăbdător. Unde mi-aţi ascuns dulciurile, oare?

Şi decepţia nu s-a lăsat deloc aşteptată. De fapt, dacă veţi ţine un calendar cu dăţile în care vine veţi vedea că ea niciodată nu se lasă aşteptată, ci din contră, vine la ore fixe.

Totul se topeşte în jurul meu, ca o ciocolată prost fabricată. Luminile se sting, iar eu nu mai pot percepe nimic altceva decât un întuneric confuz.

Lecitină.

“ Şi toţi melcii îşi făceau de cap când m-am trezit. Dansând pe mese sau desenând forme din cretă. Melcii zboară atunci când le dai lecitină, să ştii. Le cresc nişte aripi lungi, roşcate, pline de vene albăstrui, iar când încep să le mişte îşi iau imediat zborul, fără să-ţi dai seama. “

Bzz, bzz.

Urechile-mi ţiuiau. Frigul de afară pătrundea în fiecare os, chiar şi în piele, poate chiar şi în creier. Auzeam o voce, dar părea mult prea departe pentru a îi putea prinde rezonanţa în palme. Şi brusc s-a aprins lumina. M-am trezit cu o cană de ciocolată caldă arzându-mi palmele deja deteriorate de frig. Apoi totul s-a derulat rapid: nişte schiuri aruncate într-un compartiment, ne-am urcat cu toţii în autocar şi am pornit spre locul unde se croşetează destinele. Iar melcii, ei bine, ei dansau în continuare, doar că masa şi-a mai pierdut câte un picior pe parcurs.

O numărătoare inversă, câteva cifre afişate electronic pe un panou; nimic altceva. De ce ne daţi doar atât?

Schiurile se îndreaptă şi deja a şi pornit, înainte ca eu să termin de clipit: o respiraţie întretăiată şi urletele unei mulţimii în delir. E mereu delirul, nu? Cel ce ne mişcă venele şi le dă gândurilor picioare. Aterizare; genunchi îndoiţi şi o mimică fericită. Câştigă, din nou. Zăpada se scurge pe nişte umerii împietriţi, dizolvă tot ce-i stă în cale, iar dacă ar putea ştiu că ar dizolva şi fericirea noastră efemeră. Slăbiciuni.

Am nevoie de nişte lecitină ca să-mi amintesc când voi putea fi acolo. Azi, mâine? Nu cred. Voi fi cândva, într-o zi cand soarele-şi va deschide şi el ochii şi-mi va zâmbi de după nişte reflectoare. Pe pereţii camerei mele dansează melci. Şi aripile cresc subit din carne vie. Eu mâine voi fi acolo.

Sete feroce.

Nu-mi amintesc exact când a început să ningă aşa. Numiţi amnezie, sau poate doar ignoranţă, această boală ce a început să-mi cuprindă amintirile, sensul vieţii şi până şi măruntaiele sufletului. Prind bulgării de mână, ca pe nişte mici copii desenaţi cu cretă de un detectiv pe jumătate beat. (De ce ne îmbătăm ca nişte inconştienţi cu vise, cu toată această ficţiune ce ne consumă interiorul, precum un mic parazit, şi ne lasă goi odată plecat?). Acum, au trecut deja şapte zile şi totul s-a scurs prin nişte canale murdare. N-aş mai putea să prind zăpada în palme fără să mă aleg cu nişte urme de noroi pe piele.

Tot ce-am spus, ce-am făcut, ce-am desenat pe asfalt. Înghiţit de o zăpadă sezonieră, plimbăreaţă, trecătoare. Înghiţit de propriile noastre gânduri carnivore, ce ne mănâncă şi pe noi, zi de zi.

Ea îşi rotea corpul pe gheaţa subţire, fără să privească în sus. De unde să ştie că totul se va topi la răsărit? Dansul încă mai continua, părea că nici măcar eternitatea nu va fi capabilă să spună care e sfârşitul. Dar eternitatea ne bate în geam şi ne împuşcă inconştienţa.

El se desprindea de pe sol şi se invârtea în aer. Artistul. Un glob strălucea, undeva în depărtare, înfăţişând un dans atipic. Materialul hainelor flutura anemic, iar muzica se distanţa tot mai tare.

“Mă pierd…”

O şoaptă la miezul nopţii.

Publicul aclama piruetele şi cerea mai mult, mereu mai mult.

Ea îşi şterse rujul de pe buze cu palma firavă şi apoi îi prinse mâna. Ultima figură. Se învârteau tot mai tare până când lumea căzu în bezna ei obişnuită.

El o ridică şi o aruncă. Nicăieri. Gheaţa îşi desfăcu braţele şi începu să aplaude şi ea, cu degetele ei mici şi răsucite.

“Mi-e sete…”