Paşi pe pistă

Motorul maşinii se opreşte chiar la fix. Ora 19. Seară, se apropie spre noţiunea de ‘târziu’, nu e nicio figură de om pe stradă, totul e lugubru, de parcă ne-am afla în faţa unui parc-cavou. Costumaţia gri de pe mine mă ajută să mă fofilez în mulţimea de betoane ca un popândau. Undeva în stânga se află o dubiţă însufleţită, trei oameni vorbăreţi. O pornim în alergare către ruptura din gard. Crampoanele răsună armonic pe ciment, completând râsetele noastre copilăreşti. E perfect. E frig afară dar surâsul strecoară în mine o caldură nefirească.
O luăm la dreapta şi ne infiltrăm în acest parc sub acoperire. Copacii sunt de nedefinit, e prea multă tăcere în ei, prea mult întuneric îi înfăşoară de parcă ar fi nişte mumii egiptene. Alergăm din nou, nu vedem frunzele pe care le călcăm. Scopul e incert, alergăm după ceva, în jurul a ceva?
Ajungem la pistă. Tartanul, combinaţii complexe. Alte voci, alte figuri necunoscute. O încălzire uşoară cu măsurarea pulsului în timp ce observ ciotul de lună şi bucăţile de stele explozibile. O bombă cosmică.

Încep să mă integrez în acest cerc formal. Metamorfoză, schimbare. Un fluture considerat albină se învârte în jurul nucleului florii… Nu am nimic de ascuns în seara aceasta. Vocile răsună de undeva, departe, poate un canion canadian sau un lac asiatic. Nu le mai aud, doar pulsul meu se omologhează cu mediul înconjurător şi cu ideile ce-mi străbat sinapsele.
E glorios. E întunecat, e pulbere, e o stea căzută şi un înger cu aripi desfăcute. Văd acel suflet pomenit după ce apa s-a scurs din noi. Pe alei ne pierdem urmele, în întuneric îmbrăţişăm copacii… Pe alei, continuăm încet, ritmic, până ca ieşim din acest labirint.

Bumerang. (sesiune de cuvinte)

Îmi deschid ochii în timp ce orologiul bate. E târziu. E mult prea târziu pentru a mai schimba ceva în cursul firesc, întortocheat al lucrurilor. E inevitabil.
Sunt singură. Camera seamănă mai mult cu un miriapod bombardat decât cu o simplă încăpere. Sunt singură, unde? Sunt singură, încotro? Sunt singură într-o propoziţie incorectă şi incomodă.
Confer altceva, o altă atmosferă. Oraşul meu devine o hologramă pe un ecran format din leduri teleghidate. O imagine punctiformă ce dezbină creierul în nişte mici particule insesizabile.
Felinarele distrug întunericul prin intermediul unor fâşii de hârtie strălucitoare. Un Porsche argintiu trece pentru a suta oară deasupra acestui canal spart…

" Nu e bine, nu e bine. "

Orologiul bate pentru a şasea oară. Timpul s-a scurs, e mult prea târziu pentru a mai dormi sub aceste ramuri de copac măcinat. Cafeaua am turnat-o într-un pahar ruginit, n-aş vrea să cred că am omorât boabele de cafea prin intermediul apei. Prin rădăcini în acest loc, faţa lipită de această fereastră. O voi sparge cu simpla mea aluzie la o privire interzisă.
Arunc bumerangul cu explicaţii ce nu au fost date în prealabil. Incoerent. Iar, iar, şi da, iar. Infailibil. Bumerangul se întoarce mereu la mine… Dar azi nu e una din acele zile normale în care lucrurile se petrec firesc. E o noapte bătrână, i-au crescut fire albe pe sub paltonul gri şi încearcă să se înfăşoare în sfoara ce-mi leagă uşa de bloc.

" E târziu, e mult prea târziu ca să mai dormim… "

Gheaţă. (sedentarism la cub)

Aceste braţe de gheaţă ne cuprind tot mai febril. Rupturi într-o structură solidă, ce au tendinţa de a dezmembra acest amalgam de molecule. Tăieturi adânci formate de marginea unor bocanci simplificaţi…

Un ecran colorat ne dezvăluie o imagine cartonată a frumuseţii.
Aceste braţe de gheaţă ne surprind şoldurile în mijlocul unei veri ploioase. E un nonconformism acut amestecat cu un zbor tragic. Aripile s-au prăbuşit într-o mare de păstăi melancolice. Aer parizian, subtil introdus, ca un covor pe sub tocurile groase.

Aceste braţe de gheaţă imi deschid perspectivele oculare.
Un apus somnolent printre degetele franţuzeşti ale iernii…

Ianuarie.

Azi dezvoltăm o prezenţă stranie în interiorul nostru. Noutăţi îmbinate cu vechituri într-un mod tragic. Nimicul de mai jos rămâne evident, un nimic… Un drum pierdut ce şerpuieşte melancolic printre nişte dealuri bătrâne. Întrebări de când lumea a început sa-şi simtă pulsul.

Ieri am amestecat două zerouri într-o oală de mămăligă. Scopul? Nemurirea cred. Dar nu e ea, nemurirea cea de toate zilele, ci e ceva mai practic. O mască de gaz ce-mi va păstra chipul neschimbat în timp ce sufletul mi se va zbârci ca un bob mic de muştar.
Au trecut 39 de luni. Un număr nesemnificativ. Un coş de gunoi al trecutului şi doua papadii în colţul gurii.
Îmi găsesc greu cuvintele printre aceste umbre nisipoase. Curcubeu, o încrucişare hidoasă şi o bucată de material spălată în apa unui râu.
“ De unde pot cumpăra cuie? “
“ De ce ai nevoie de ele? “
“ Cred că trebuie să-mi repar sufletul… “
“ Iar?! “

O iarbă dezvelită, un apus, un răsărit. O zi cu frunze ce-mi udă creştetul şi
mă spală. Nu mai am ceva concret. Ceea ce caut nu e aici, din nou.

.

Domnul Borcănaş se va simţi dacă va citi aceste rânduri.

1. Ne confruntăm cu o problemă psihologică. Gravă, de ultima oră. Neuronii se complică şi încearcă într-un mod disperat să salveze specia umană de la o distrugere. Da, ştiu, e o mini-ciudăţenie complicată, ce nu oferă prea multe explicaţii suplimentare, ci doar informaţii scurte şi la obiect.

2. Gasteropode. O clasă obscură. Cine suntem? Organizaţia de prăjit cartofii a intrat într-o scurtă vacanţă. Dar vom da boxele tare şi ne vom folosi complicatele sinapse pentru a ne înfrumuseţa sufletul şi pentru a înţelege altceva din banalitatea cotidiană a lucrurilor.

3. Da, bine, insipid. O culoare brună a copacilor din jur. Captează lumina stranie aruncată de umbrela solară. E cu pinguini pe ea. Şi azi mă cunoşti mai bine decât crezi, doar că nu-ţi dai seama. Îmi ţii bucăţi din suflet în mâini, se scurg, se preling. Ca de obicei, un drum complet, un alt cerc început, dar poate atât de previzibil.

Bine domnule Borcănaş. Organizaţia asta ar trebui să-şi găsească un scop, nu credeţi? Microundele ar putea să o bronzeze mult prea tare. Muntenia e un loc potrivit, cred.
Un soare de mai şi trei pânze de paianjen. Am elaborat nebunia în mult prea multe rânduri… Dar nu sunt castraveţi aruncaţi şi nici borcane sparte prin apropiere.

Short entry.

Întrebări de moment. Fulgerătoare, ca nişte mici degete tăiate ce încă-şi mai caută mâna-corp.
I wonder where are you now…
This is gonna be the end?
O stare prezentă în cele 30 de secunde.

Edit. Editez. Dau înapoi. Acum câteva minute. Cele 30 de secunde s-au scurs precum un braţ metalic al întunericului ce ne cuprinde tot mai tare, umplându-ne mintea de gânduri ciudate.
Urci doar din plăcerea de a coborî acest hop? Lucrurile s-au schimbat de parcă un iepure de grădină a dat iama prin ele. Şi din nou, promit, sau conturez o promisiune ce nu are prea multe şanse de a fi îndeplinite. De mâine coerenţa va fi mai completă.

Veridic.

“ … şi mersul ei sacadat din scara blocului nu va rupe intenţionat funiile. “

Tocuri şi două funde. O jachetă morbidă de Paris ce-i dă înfăţişarea soţiei lui Grim Ripper, o pereche de blugi decoloraţi şi o bluză cu influenţe. Chipuri de ceară, un concept. Şi oamenii-şi dau mâinile căutând alte semnificaţii într-un surâs adresat.
Un pat, o canapea ce-i şterge parfumul, îl dizolvă, ca şi cum ar fi o mică molie ponosită. Joc de sezon, trei cercuri verzi şi ochii ce ţin captiv un răsărit de soare.
“ Al cui apus eşti tu astăzi? “
Şi e al nimănui, căci secunda aceasta îi îneacă migrena într-un pahar cu vin lichidat de o bombă.
Un şal compătimeşte existenţa unei fiinţe, ascunsă după a doua uşă din stânga… Şi poţi vedea atât de multe dacă priveşti dincolo de oala cu fiertură de smoală.
Ieri, a simţit cum tăcerea se înfăşoară în cutii de carton şi forme de tort.
Un artificiu, două, o greşeală de calcul. Ochii negri sunt impuşi sub un voal de rădăcini.
Nu vei putea găsi în seara aceasta cuvintele pe care le cauţi, nu?