Paşi pe pistă

Motorul maşinii se opreşte chiar la fix. Ora 19. Seară, se apropie spre noţiunea de ‘târziu’, nu e nicio figură de om pe stradă, totul e lugubru, de parcă ne-am afla în faţa unui parc-cavou. Costumaţia gri de pe mine mă ajută să mă fofilez în mulţimea de betoane ca un popândau. Undeva în stânga se află o dubiţă însufleţită, trei oameni vorbăreţi. O pornim în alergare către ruptura din gard. Crampoanele răsună armonic pe ciment, completând râsetele noastre copilăreşti. E perfect. E frig afară dar surâsul strecoară în mine o caldură nefirească.
O luăm la dreapta şi ne infiltrăm în acest parc sub acoperire. Copacii sunt de nedefinit, e prea multă tăcere în ei, prea mult întuneric îi înfăşoară de parcă ar fi nişte mumii egiptene. Alergăm din nou, nu vedem frunzele pe care le călcăm. Scopul e incert, alergăm după ceva, în jurul a ceva?
Ajungem la pistă. Tartanul, combinaţii complexe. Alte voci, alte figuri necunoscute. O încălzire uşoară cu măsurarea pulsului în timp ce observ ciotul de lună şi bucăţile de stele explozibile. O bombă cosmică.

Încep să mă integrez în acest cerc formal. Metamorfoză, schimbare. Un fluture considerat albină se învârte în jurul nucleului florii… Nu am nimic de ascuns în seara aceasta. Vocile răsună de undeva, departe, poate un canion canadian sau un lac asiatic. Nu le mai aud, doar pulsul meu se omologhează cu mediul înconjurător şi cu ideile ce-mi străbat sinapsele.
E glorios. E întunecat, e pulbere, e o stea căzută şi un înger cu aripi desfăcute. Văd acel suflet pomenit după ce apa s-a scurs din noi. Pe alei ne pierdem urmele, în întuneric îmbrăţişăm copacii… Pe alei, continuăm încet, ritmic, până ca ieşim din acest labirint.