Bumerang. (sesiune de cuvinte)

Îmi deschid ochii în timp ce orologiul bate. E târziu. E mult prea târziu pentru a mai schimba ceva în cursul firesc, întortocheat al lucrurilor. E inevitabil.
Sunt singură. Camera seamănă mai mult cu un miriapod bombardat decât cu o simplă încăpere. Sunt singură, unde? Sunt singură, încotro? Sunt singură într-o propoziţie incorectă şi incomodă.
Confer altceva, o altă atmosferă. Oraşul meu devine o hologramă pe un ecran format din leduri teleghidate. O imagine punctiformă ce dezbină creierul în nişte mici particule insesizabile.
Felinarele distrug întunericul prin intermediul unor fâşii de hârtie strălucitoare. Un Porsche argintiu trece pentru a suta oară deasupra acestui canal spart…

" Nu e bine, nu e bine. "

Orologiul bate pentru a şasea oară. Timpul s-a scurs, e mult prea târziu pentru a mai dormi sub aceste ramuri de copac măcinat. Cafeaua am turnat-o într-un pahar ruginit, n-aş vrea să cred că am omorât boabele de cafea prin intermediul apei. Prin rădăcini în acest loc, faţa lipită de această fereastră. O voi sparge cu simpla mea aluzie la o privire interzisă.
Arunc bumerangul cu explicaţii ce nu au fost date în prealabil. Incoerent. Iar, iar, şi da, iar. Infailibil. Bumerangul se întoarce mereu la mine… Dar azi nu e una din acele zile normale în care lucrurile se petrec firesc. E o noapte bătrână, i-au crescut fire albe pe sub paltonul gri şi încearcă să se înfăşoare în sfoara ce-mi leagă uşa de bloc.

" E târziu, e mult prea târziu ca să mai dormim… "