03 ianuarie 2013

Vis 1.5.

Sub un nuc, când nu mi-e somn
mă acopăr şi mă cern,
când mi-e frig te chem să dormi,
dar n-auzi şi nu mă chemi.
Te-am cerut la marea albă
şi la soare, şi la munţi
dar nu te-au găsit niciunul
căci eşti rece şi tăcut.
Te-am chemat să vii, diseară,
să mă duci într-un castel
fără monştri sau balauri,
fără mâine, fără ieri.
Dar n-auzi, nu vezi, nu dormi
când orgolii prăbuşite
îţi sunt plapumă şi somn
într-o lume fără vise.
Iar eu sunt ca un pion
folosit, sacrificat
într-un nobil joc de şah
unde regele-i nebun.
Unde eşti şi cine eşti?
Ce iubire mi-ai purtat?
Cum iubeşti un om defect,
şi de ce nu m-ai iertat?

12 iulie 2012

E elementar, e banal…

Îmi amintesc cine am fost, am uitat cine sunt. Am uitat unde merg. Am căutat, dar nu am găsit. Am închis toate uşile, am deschis trape, capcane, am căzut în ele, m-am rostogolit. Am fost ca un rac, închis într-o carapace mică, făcută însă din sticlă şi nămol; a spălat-o marea, au spălat-o oamenii ce s-au scăldat în mare. Au spart-o oamenii bruneţi, blonzi şi roşcaţi; poate şi şateni. Au mâncat-o, au fript-o. 

Mi-e atât de dor de mare, de munte, de un loc de acum câţiva ani, pe care poate atunci l-am urât. Aş vrea să revăd oamenii cu feţe frumoase, zâmbitoare, oameni pe care azi însa nu îi mai cunosc, sunt străini pentru mine. Mi-e dor de iarbă, verde crud, de apă cu impurităţi, de pereţii subţiri, chiar şi de muzica pe care o ascultam. De cartea aceea, de mersul lui, de părul ei, de certuri, de bocanci, de Monopoly, de orele pierdute, de oboseală.

Cine a spus că nu există nicio finalitate atunci când nu ştii unde mergi? Normal că există. Doar pentru că tu nu o poţi cunoaşte, nu înseamnă că ea nu e acolo. Doar pentru că nu am spus-o, nu înseamnă că nu am simţit-o. 

21 iunie 2012

Latitudine.

Am ieşit din cerc plângând,
m-am schimbat şi am urlat,
te-am crezut, te-am blestemat,
am ieşit şi am uitat.

Şi am dat de un pătrat
şi pe el l-am sfărâmat,
ca un melc de catifea
l-am legat, l-am împletit,
l-am iubit şi l-am jelit.

M-am întors în cerc din nou,
ca-ntr-un labirint de fier.
Am mâncat, am ronţăit
inima ca felul doi
şi apoi am înghiţit
tot noroiul dintre noi.

Şi-a urmat apoi un romb,
l-am cârpit, l-am meşterit
cu o fundă l-am strivit
sub papucul meu de om.

La sfârşit am construit
din iubire şi moloz
douăzeci de fluturi mov
care au plecat spre nord.
Am rămas cu şase sfori
şi cu un motor defect
într-un negru abanos,
am rămas ca într-un neg,
cu puroi.

Ş-a venit un cavaler
cu armură şi un coif
pe o bicicletă mare,
m-a furat, m-a dus departe.
Sunt acum într-un castel,
şi-mi simt viaţa cum pulsează
fără corpuri drept străjeri
sunt doar eu şi doar cu el. 

04 mai 2012

Vis 1.4.

Dragostea mea egoistă îşi linge rănile adânci,
ca un semizeu în noapte,
am îmbătrânit mereu.
În penumbră, prin mesteceni.
Pasul tău şi mersul meu,
am îmbătrânit mereu.
Ochiul meu, ca o magie,
e trecut, e viitor,
e o coală de hârtie, e pierdut pe trupul tău.
Am îmbătrânit mereu.
Am pierdut-o, e deplină,
inima, a putrezit.
Când?
Nimeni n-a ştiut, nu ştie,
dar tu ştiu că m-ai trezit.
Mersul meu e dansul vieţii,
pasul tău e tot ce vreau,
să-l sărut, să-l strâng la piept,
am îmbătrânit mereu.
Depravată, ca o scoică,
un balaur, căpcăun,
sunt o fire dificilă, o păpuşă din săpun.
Spală-mă cu apă caldă şi topeşte-mă acum.
Am îmbătrânit mereu,
ca un orb, un semizeu,
văd prin tine, simt prin tine.
Iartă-mă, sunt doar un om,
eşti salvarea mea deplină. 

18 februarie 2012

Clepsidră.

Ţi-am trimis ieri o sticlă spartă, cu hieroglife pe ea.
Cu pete, inele,
cu măşti şi castele
cu mucegai.
În acea sticla pătată cu vin,
casa unui rechin,
zăcea adevărul
minciuna, orgoliul
candoarea şi uimirea.
Stătea nimicul
lâncezind ca furtuna,
de nisip.
Pe cortul închis
stătea şi inima,
uitată,
mâncată, înlocuită.
Căci nu-i dragoste-n lume
nu-i sens şi nu-i om,
ce nu poate fi şters
din al vieţii caiet. 

03 decembrie 2011

Dragă Borcănaş,

Vine iarna şi mi-am uitat pantofii căptuşiţi cu blană la tine acasă. E frig acolo şi plouă des, iar ei s-au topit, ca două brioşe lăsate la soare.
Vine iarna, dar nu ninge. E gri, e puţin frig, dar cel mai grav e că e plin de tristeţe în oraşul acesta mut. Mai ales noaptea, când se lasă toate aceste umbre şi oamenii cu pelerine negre ne pândesc din spatele perdelelor. Mi-e şi frică să mai dorm acum.
Vroiam să-ţi mai reamintesc şi de vremurile trecute, când dovlecii creşteau în toate parcurile noastre, când credeam cu toţii în ceva şi aşteptam Crăciunul ca să ne petrecem timpul vorbind câte trei ore la telefon.
Iar acum, pentru că am atât de multe de spus, dar atât de puţine cuvinte în micul meu calculator, vreau să nu uiţi cine eşti. Pentru că dacă tu îţi aminteşti probabil îmi vei aminti şi mie într-o zi.

Cu drag, A. 

18 noiembrie 2011

boom

"I got a stone where my heart should be"

Pentru că iluzia se scrânteşte singură, chiar şi atunci când a fost uitată. 

29 octombrie 2011

Libertate în mintea mea putredă…


Târziu în noapte n-avem nici nume şi nici vârstă. N-avem nici măcar chipuri sau mâini pe care alţii le-ar putea privi pentru a ne cunoaşte. Avem întunericul, avem forma, avem nimicul.

Ora 22:34, iar Else îşi plimba picioarele obosite pe strada principală. Praful se ridica la ore fixe, de fiecare dată când o maşină accelera. Casele erau în flăcări, oraşul ardea. Toată lumea plecase, nimic nu respira. Oraşul urla, ţipete intermitente; urletele răzbăteau peste toate câmpurile şi pădurile din împrejurimi.
Else porni muzica, iar oraşul era deja scrum. Chitara era undeva în fundal, un element de nelipsit. Se auzeau şi bombele şi sughiţurile celor ce plângeau.

Ora 22:35. Îşi legă şireturile de la pantofii negri şi pleca spre ea. Închise uşa, alergă pe scări, era din nou în întârziere. Porni motorul maşinii şi se strădui să-şi facă loc printre şoferii ce claxonau şi îşi adresau cuvinte ciudate. Era pierdut într-o junglă urbană, superficială.
Blocurile ardeau şi ardeau, dar nu se făceau scrum. Oamenii dansau ciudat, se învârteau unul în jurul celuilalt, dar nu păreau să se întâlnească vreodată.
Era la al doilea semafor deja, iar Else îl aştepta pe o stradă lăturalnică.

Ora 22:40. Înghiţea cu greu boabele de piper, nici măcar nu înţelegea de ce trebuia să le mănânce. Îi spusese ieri că au gust de cafea cu miere, dar nu era aşa.
Oameni de pe stradă aveau feţele acoperite cu material negru, ea era singura ce-şi purta chipul descoperit ş aştepta să vină maşina roşie. Se uită la ceas, trecură deja cinci minute.
Un necunoscut se apropie de ea şi îi înmână un bilet. Avea chipul mascat şi mănuşi.

Ora 23:06. Else stătea pe marginea patului îmbraţişându-şi genunchii. Se uită spre tavan şi totul se învârtea. Oraşul era în flăcări, bombele cădeau, iar muzica se auzea de undeva departe. 


18 octombrie 2011

click

One Night Only - Say You Don't Want It

Cântecul de astăzi.
Pentru că toţi ne dorim nişte vise împachetate frumos, cu fundiţă roşie, livrate în faţa casei noastre.