Else stătea în pat cu cele cinci cărţi
groase în faţă. Rochia neagră de catifea era strânsă deasupra genunchilor, iar
picioarele încrucişate; ţinea în mână un pix albastru, singurul pe care îl mai
folosea în ultima vreme.
Era târziu, frig şi întuneric afară deşi
era vară. Era un frig ce mirosea a stele şi a mare şi a răşină şi îmi amintea
de un cântec de munte pe care nu-l mai auzisem de ceva timp.
Patul era mic, înghesuit într-o cameră
dreptunghiulară cu pereţii vopsiţi în verde-gri.
Se ridică deodată şi lăsă cărţile să
lâncezească pe pat.
Frigul pătrundea în oase, copaci,
televizoare şi melci. Şi în mine, peste tot în mine.
Eu o priveam în tot acest timp parcă
dintr-o altă dimensiune, deşi mă sprijineam de tocul uşii.
Ea era o prezenţă diafană, ciudată,
inexplicabilă. Dansa de una singură şi nu se lăsa impresionată de nimic; era
formală cu mine, dar eu ştiam că mă iubeşte. Şi tocmai când credeam că nimic nu
se mai poate întâmpla vreodată, ea s-a apropiat de mine . Răsuna jazz-ul în
nişte boxe imaginare, iar noi am început să dansăm, să plutim, nu ştiu. Ca nişte
mici figurine într-o cutiuţă muzicală. Nu ştiu e tot ce mai puteam să spun.
Pentru că efectiv nu mai ştiam nici unde sunt nici de ce.
Când muzica se oprea, la fiecare câteva
secunde, Else îmi mângaia încet obrazul şi îmi dădea jos ochelarii. Scena se
repeta ca într-un film alb-negru, fără cuvinte.
Bătea apoi vântul şi s-au deschis toate
geamurile, deşi nu îmi amintesc să fi fost mai mult de unul în acea încăpere; fluturau
perdelele transparente şi se vedeau munţi din Asia sau poate Africa. Îmi spunea
într-o voce joasă: “Ştii, cred că s-ar putea să fii cel pe care chiar l-am
aşteptat în tot acest timp.”
Nu ştiam ce să-i răspund, nu ştiam nici
unde sunt nici de ce şi dansam, dansam, dansam…
