Dragă Borcănaş,

Vine iarna şi mi-am uitat pantofii căptuşiţi cu blană la tine acasă. E frig acolo şi plouă des, iar ei s-au topit, ca două brioşe lăsate la soare.

Vine iarna, dar nu ninge. E gri, e puţin frig, dar cel mai grav e că e plin de tristeţe în oraşul acesta mut. Mai ales noaptea, când se lasă toate aceste umbre şi oamenii cu pelerine negre ne pândesc din spatele perdelelor. Mi-e şi frică să mai dorm acum.

Vroiam să-ţi mai reamintesc şi de vremurile trecute, când dovlecii creşteau în toate parcurile noastre, când credeam cu toţii în ceva şi aşteptam Crăciunul ca să ne petrecem timpul vorbind câte trei ore la telefon.

Iar acum, pentru că am atât de multe de spus, dar atât de puţine cuvinte în micul meu calculator, vreau să nu uiţi cine eşti. Pentru că dacă tu îţi aminteşti probabil îmi vei aminti şi mie într-o zi.

Cu drag, A. 

Meniul piersici agresive.

Azi, cerul îşi risipeşte forţele. Nu ştiu de ce. Ţipetele profanează tăcerea terasei singuratice, iar luminile nocturne zboară precum licuricii dezbrăcaţi. Azi, cerul ne întreabă ce mai fac piersicile şi pe unde ne-am pierdut lumânările trecutului…

Copilăria ne izbeşte de peste tot, din pereţii murdari ai cochiliei, din vocile metalice şi din iarba albastră. Noapte la munte, printre brazi, ocoliţi de timp şi totuşi transformaţi în cenuşă, noapte ce se prelinge printre degetele noastre şi nu o mai putem prinde cu nicio capcană de muşte. Şi un castel răsare dintre urmele de scrum, se înalţă tot mai sus, condus de un covor imaginar şi o ciocolată devorată pe jumătate.

Băncuţele din parc se ceartă, impreuna cu boscheţii şi picioarele nebune ce se plimbă singure pe stradă. Noi toţi, copii. Iar copacii, copacii dansează step şi consumă acadele.

Apusul ne închide ochii, ne machiază pleoapele şi obrajii pentru o ultimă dată.

Publicitate!

Da, da, gratuită şi dezinteresată.

http://scriitor.wordpress.com/

Intraţi şi criticaţi. Eu revin în 24 de secunde cu ceva proaspăt şi delicios, căpşuni şi mentă a la Cluj.

.

Domnul Borcănaş se va simţi dacă va citi aceste rânduri.

1. Ne confruntăm cu o problemă psihologică. Gravă, de ultima oră. Neuronii se complică şi încearcă într-un mod disperat să salveze specia umană de la o distrugere. Da, ştiu, e o mini-ciudăţenie complicată, ce nu oferă prea multe explicaţii suplimentare, ci doar informaţii scurte şi la obiect.

2. Gasteropode. O clasă obscură. Cine suntem? Organizaţia de prăjit cartofii a intrat într-o scurtă vacanţă. Dar vom da boxele tare şi ne vom folosi complicatele sinapse pentru a ne înfrumuseţa sufletul şi pentru a înţelege altceva din banalitatea cotidiană a lucrurilor.

3. Da, bine, insipid. O culoare brună a copacilor din jur. Captează lumina stranie aruncată de umbrela solară. E cu pinguini pe ea. Şi azi mă cunoşti mai bine decât crezi, doar că nu-ţi dai seama. Îmi ţii bucăţi din suflet în mâini, se scurg, se preling. Ca de obicei, un drum complet, un alt cerc început, dar poate atât de previzibil.

Bine domnule Borcănaş. Organizaţia asta ar trebui să-şi găsească un scop, nu credeţi? Microundele ar putea să o bronzeze mult prea tare. Muntenia e un loc potrivit, cred.
Un soare de mai şi trei pânze de paianjen. Am elaborat nebunia în mult prea multe rânduri… Dar nu sunt castraveţi aruncaţi şi nici borcane sparte prin apropiere.