Consecinţe 0.4

La douăzeci de minute de aici

într-un parc cocoșat

stă un melc, rezemat

de o cochilie albastră,

legat cu un fir de aţă

de un copac aplecat

de spate.

și-n aer miroase a brad

a rumeguș și mucegai

toate amestecate

cu un iz de speranţă

și castane.

când plouă afară

și oamenii zbiară

pe străzi și la geamuri,

cochilia lui beteagă

se strânge și-adună

noroi.

Iar parcul e gol. 

Consecinţe 0.3

Vreau să cred că e doar ceva de acum,
nimic serios sau complicat
deşi ar fi păcat
să pleci aşa.
Legat doar la un şiret
iar celălalt încolăcit
în jurul meu şi-amestecat
în părul tău.
Şi când întrebi pe cineva,
dacă să pleci sau să mai stai
o să-ţi explice cum să-ţi tai
şiretul
din păr şi de pe mâna mea.
Ajungi iar la un colţ de stradă
şi te întrebi
dacă-s nebuni
sau doar îţi e prea tare teamă
să te apleci
şi să-l legi altundeva.

Consecinţe 0.2

Momentul în care realizezi că nimic din ceea ce ai spus că simţi nu e original. Ai mai simţit totul cândva... pentru altcineva. Nimic nu e nou, totul e vechi. E o oglindă a ceva ce ai mai simţit, trăit, iubit şi orice alt verb mai poţi găsi şi adăuga în această propoziţie. E acelaşi lucru, acelaşi material, iar faptul că persoanele în cauză diferă nu schimbă nimic.

În pădure, în labirint. Ocolind copaci după semnele înscrise pe o hartă. O altă lume, o poartă. În Carpaţi, când se deschid poteci şi oamenii vorbesc cu noi până e dimineaţă, acolo vrem să fim.

Urcăm în maşinării necunoscute ce ne modifică sufletul şi modul de a trăi. Nu mai auzim. Într-o coajă de nucă ne dăm foc la propriile lucruri, la propria barcă. 505.

Te învârţi în cercuri din nou încercând să retrăieşti un trecut murdar cu mine. Un trecut pe care nu îl caut şi care nu îmi aparţine. Încerci să mă transformi, spunând aceleaşi lucruri şi aruncând pe masă aceleaşi gesturi; dar nu le vreau, nu sunt ale mele şi nu au fost niciodată pentru mine. Această mască pe care încerci să mi-o dai cade mereu şi mereu.

Nu există graţie sau siguranţă în ceea ce simţi acum pentru că ceea ce simţi acum e doar o umbră. Nu există de ce, cine, unde sau cum, nu există o cale înapoi sau un obiect ce întoarce timpul înapoi. Şi sincer cred că merit mai mult decât măşti spălate la maşină şi timpul ce aparţine unei alteia...

Consecințe 0.1

August. 

Se învârtea vântul în rotocoale mici, pufoase, calde și apoi cădea pe brațele ei și pe umerii goi.

Își plimbau picioarele dezgolite și obosite prin aer și praf urmărind aleea ce ducea spre hotel. O adunătură cel puțin neobișnuită și două limbi combinate într-un schimb de replici și figuri expresive. Era târziu, mașinile încă nu ajunseseră, stăteau la cozi interminabile pe serpentine de munte. Se simțeau bine pentru că parcurseră drumul pe jos și niciun urs nu le întrerupse plimbarea. Aveau mâncare, suc, păr blond, brunet și șaten și multă tinerețe. Multe vise pe poteci.

Pinii se aplecau peste hotel într-o manieră bizară, de parcă voiau să îl învelească. Piscina era secată și nimeni nu poposea pe afară. Era liniște.

În sfârșit, se gândi ea. Liniște, soare, oameni puțini. Pot în sfârșit să iau o pauză. Să gândesc. 

Ceilalți intrară în hotel aruncând priviri către ea.

'Mai stau puțin pe aici'. 

Ei plecară.

De ce pietrele? De ce liniștea? De ce nu a spus nimic? De ce ironia? De ce întârzie și acum? Oare unde e? Ah. Probabil nu vine. E târziu, prea târziu.

Se așeză pe scări. Așteptarea. Soseau oameni, saluturi și întrebări, dar nu erau cei așteptați. Nu, niciodată. Plecă.

Două ore mai târziu se plimba cu oameni cunoscuți în cercuri. Sfaturi și un colac de salvare întins. Încerca să înțeleagă.

'Știu că e totul stupid și imatur, știu că așa va rămâne și nici măcar nu vreau să încerc să schimb asta. E un dezechilibru ciudat, dar știu că o să îmi lipsească. Locul acesta, mirosul, amintirile și toate cuvintele spuse pe care le voi uita. Îmi lipsesc chiar și acum când tot ce primesc sunt pietre în pantofi și simt că mă scufund. Îmi lipsește deja sentimentul pe care îl tot simt de câțiva ani. Nesiguranță, nerăbdare, un strop de adrenalină, o speranță bizară și nefondată, ciocolată aerată, o rugăminte, o decepție și un refuz, o îmbrățișare, luna plină și miros de pin. Imposibil de descris. Nu vreau să mă schimb. Nu vreau să pierd momentul acesta oricât de imposibil e el. Nu vreau ca peste ani să mă găsesc gândindu-mă la el, dar să nu îl pot lua înapoi'.

El râse, iar după momente de tăcere răspunse.

'Simți ce vrei tu să simți. Asta nu înseamnă că e adevărat. O să vorbesc cu el. Tocmai pentru că te înțeleg și vreau să fie bine pentru voi. Dar eu cred că pietrele vor rămâne mereu acolo. O să vă trageți în jos unul pe celălalt; e ca o luptă, mereu iese cineva lovit, dar e plină de adrenalină și bizar de satisfăcătoare, iar după o perioadă mai lungă de pace și de calm vei dori să o retrăiești, doar pentru finalitatea ei. Dar mereu va exista un zid între voi. Nu aveți o punte de legătură, nu aveți nimic decât acea luptă care seamănă destul de mult cu fericirea. Și îmi doresc sincer să nu te întorci la ea, dar știu că o vei face...'

Carton.

-Începe întotdeauna cu o falsă speranţă. Speranţă că vom pluti peste toate aceste griji cotidiene către o lume în care ne dorim aceleaşi lucruri; speranţă că suntem făcuţi din acelaşi material şi că nu sunt singură şi înconjurată de carcase reci şi goale; speranţă că vom dansa pe un ponton pe muzica lui Sinatra şi că vei spune cuvintele acelea.-

Else era singură din nou. Se trezise pe iarbă, cu picioarele reci şi un ţiuit în urechi. Ultimele câteva luni erau în ceaţă. Un amestec de tristeţe şi caramel şi un fel de bucurie ciudată ce mirosea a fericire. Sau poate doar o virtuală fericire. Se derulau imagini pe retina ei şi simţea din nou gustul acela. Gust sărat de mare în august, când oamenii fără case îşi construiesc castele în nisip sau case în copaci şi dorm în ele împreună cu racii.

Filmul începea cu o siluetă pe un fond întunecat. Faţa era în ceaţă pentru că ea uitase să poarte ochelari în ultimele două luni. Se ridicau aburi din şosea în timp ce se apropia şi încă îşi amintea ultimele cuvinte spuse celuilalt înainte să închidă telefonul (să vezi că nu o să vină. e o glumă ciudată.)

Şi totuşi venea. Total diferit de cum şi-l închipuise în ultimele săptămâni.

Îi spuse în seara aceea despre Dior şi Chanel şi toate închipuirile superficiale pentru a îi testa reacţiile. Suprinzător de pozitive. Îi spuse şi despre ultimele dezamăgiri şi despre cum oamenilor nu ar mai trebui să le pese şi nu ar mai trebui să rămână dezgoliţi când sunt singuri. El nu era de acord, deşi era aşa blazat şi nu părea să fie gata să sară în prăpastie pentru nimeni şi nimic.

I-a spus şi despre cochilia de rac, deşi ştia că era o treabă riscantă. Ultima dată când fusese acolo îşi spuse că nu va mai face asta. Nu părea să aibă importanţă pentru ceilalţi. Nu i-a părut rău, cel puţin nu pe moment.

Au trecut zile de vară în care oamenii alergau şi se învârteau pe nişte străzi uitate. Copaci, bucăţi, mentă, îşi amintea doar zbuciumul şi nesomnul.

Filmul se derulează rapid de aici. Ca şi toate filmele văzute până acum de Else. Nu se schimbase nimic. Nimic de la Cafeneaua Blue, nimic de la începutul piramidei, parfumului sau al melcului. Nimic.

Cad capete şi se sparg inimi scăpate pe jos. Doar atât. Ultima dată părea că inimile se pot lipi dacă ne străduim puţin, dar acum Else nu mai era atât de sigură.

(Îi ţiuiau urechile şi se auzeau lupi în noapte. Miros de iarbă şi castane. Dar lumea dormea şi tăcea. Nu mai era nimic de făcut.)

În clocot.

E inexplicabilă distanţa aceasta ce se formează câteodată între noi. E ca un diavol ce se pierde în detalii, până când devine foc şi cenuşă iar apoi e mai puternic ca niciodată. Când se întâmplă mă afund într-o tăcere ciudată, o vioară stricată, un om gata să zboare şi care nu a mai dormit de zile bune. Cred, în secret, că sunt îndrăgostită de toţi oamenii, şi acum în special de tine.

Distanţa mă transformă. Toţi demonii se adună în jurul unui foc de culoare albastră şi murmură incantaţii. Efectul este dezastruos. Explozii, descumpănire, vulcanii noroioşi, capete tăiate. Am încercat să induc demonii în eroare cu şampanie pusă la rece şi dansuri sub lună. Am încercat şi dansul ploii, însă nimic nu pare să funcţioneze. Cred că singura soluţie e să eliminăm cauza. Distanţa. Distanţa ca un papuc peticit şi tensiunea ce se acumulează când încerci să îi legi şiretul. Distanţa ca un vin ţinut la o temperatură nepotrivită care s-a acrit.

Aş vrea să te iau de mână şi să ne teleportăm într-un loc în care să fii tu, în care demonii noştri să spună incantaţiile împreună şi să se privească în ochi, nu să se evite şi să se ascundă în tigăi diferite.

Mimă.

Sclipici şi mimă
într-o lume fără sprâncene,
cu un rămas bun
pe post de tatuaj.
Un zbor de şapte ore
cu mâinile-ntre coapse.
E lumea păgână,
e fiartă de vie,
e miere, e smoală,
durere şi şampanie.

Sclipici şi mimă
printre cuvinte
promisiuni ca nişte scânduri
fără cuie.
Se învârte lumea asta nebună
cu dragoste şi aproximaţii
şi vreau să mă scutur
de tine.
Nimic nu e pentru totdeauna,
nimic nu e pentru mine, azi.

Sclipici şi mimă
căci am ajuns prea târziu.
Răbdare-nghiţită şi magie,
o vrajă, hipnoză amară.
Sunt un om orb
conduc un tractor
cu o singură destinaţie.
Încă ne legănăm,
dar vreau să mă scutur
de tine.

Ignoranţă.

Joi seara. Ora 17.16. Apusul undeva la ora 16.40. O cameră în formă de pătrat cu un pentagon în mijloc. Stau cu picioarele pe un calorifer fierbinte şi mintea mea fierbe şi ea. Prea mult grade şi decepţii în interiorul ei.

Am sunat la trei numere de telefon şi am primit acelaşi răspuns: “Nu putem azi.”

Aparent azi e ziua când oamenii nu vor să poată sau când au uitat că pot. Trebuie să fie una din aceste variante. Nu găsesc un răspuns mai bun. Nu găsesc niciun răspuns.

Caloriferul se topeşte. Apocaliptic. În imaginaţia mea aştepţi în fiecare seară la ora opt la colţ cu o ciocolată caldă în mână. Şi cu zăpadă la plic. În imaginaţia mea e ceaţă şi urcăm pe vârful Omu. Într-o coajă de nucă. Legaţi la ochi. În imaginaţia mea oamenii sunt nişte fire de iarbă fericite. Dar imaginaţia mea se topeşte şi ea. De la frig.

Îmi strici toate surprizele când nu eşti aici.

Pentru că nu ne dorim lucruri mari

Am în buzunar mărunţişuri
şi o pagină cu scris de mână
pe ea,
o dedicaţie de la cafea.
Am nouă cenţi
şi o agendă verde,
o castană prăjită,
în foc şi cremă
de mentă.
Am în buzunar un număr
cred că e de la pantof
l-am măsurat într-o seară
când te descalţai, lângă pat
şi-mi turnai pe pernă coniac.
Ne vedeam tot filmul
şi regia, şi muzica din fundal.
Şi sper să fi greşit
să fi alunecat
într-o neştire tăcută,
nesiguranţă acută
sau doar tăcere absurdă
ignoranţă mută?
Sper sincer să fii tu
cel pe care cred că îl ştiu
şi îl vreau
într-o casă pe plajă,
sau în munţi sau la Viena.
Sper sincer să fii tu
cel care îmi schimbă chipul
şi mersul şi timpul şi filmul. 
Pentru că am în buzunar multe mărunţişuri
dar din când în când mai arunc
şi oameni, şi teamă,
şi amintiri grămadă,
şi uit. 

Cataclism.

SOS. Să ne salvăm sufletele de la înec. Iminent. Un dezastru!

Eu nu ştiu să înot, asta e principala problemă.

O mare se întinde în faţa mea, dar aş putea să spun că e de fapt un ocean. Una din marile temeri. Apa, inundând toate căile respiratorii, orice gând sau sentiment, distrus,îmbibat în valurile uriaşe de apă. Nimic nu mai poate rămâne în urmă, decât cerneală împrăştiată pe parchet pe care apa nu a reuşit încă să o spele.

Un spiriduş apare de nicăieri. Suntem împreună în faţa unei mări, pe o plajă plină de meduze eşuate şi de scoici. Toate sunt sparte în jumătate, marcând parcă un teritoriu distinct, sacru, o altă lume. Apusul maritim. Soarele se scufundă printre valuri, luminând una din lumile de sub apă. Merită şi ei puţină lumină, din când în când. Poate-şi spală vasele sau hainele şi nu pot găsi detergentul fără lumina corespunzătoare.

Spiriduşul poartă o căciuliţă verde, cu ceva modele roşii. Am impresia că se apropie Crăciunul, deşi noi ne aflăm pe o plajă pustie. Pare un scoţian, sau un irlandez, nu ştiu exact.

- Domnişoară, ce faceţi pe-aici? Nu v-am mai văzut...

- Eu? Nu... Nimeni nu m-a mai văzut niciodată. Nici nu puteau să o facă. E imposibil să vezi ceva ce nu există.

- Dar păreţi să existaţi, cel puţin acum...

- Da, exist atunci când îmi răsfrâng teama. Când o simt, când o dau afară din minte ea îmi conferă o formă. Altfel, sunt ca o formă fără fond. Nimic, gol, vid, înţelegi?

- Aaa, mai greu. Şi totuşi, nu vrei să ne jucăm ceva?

- De exemplu?

- Spânzurătoare?

- Bine, îmi convine. Dar unde? Pe nisip?

- Da. Nisipul e perfect uneori. Vrei o ţigară?

- Nu mulţumesc, nu obişnuiesc să fumez...

Începem. Piticul cu scufie verzuie desenează pe nisip spaţiile şi spânzuratoarea. Încep să înşir litere la nimereală, vocale, consoane. Din cinci încercări nimeresc. Cuvântul e ‘amnezie’. Urmez eu...

Cuvinte complicate, esenţa mai simplă ca nicicând. Ne debarasăm de problemele interioare şi ne cufundăm într-un joc infantil ce ne va alina simţurile. Vedeţi voi, frazele acestea sunt precum lacul. Cândva, undeva, ori se vor scufunda, ori vor pluti pentru totdeauna şi nimeni nu va mai fi capabil să le găurească sau sa le dezumfle. Poate vom reusi să poluăm marea cu ele, să le împrăştiem peste tot, să formăm un plancton cu ajutorul căruia să ne acoperim orgoliul rănit. Doar cuvintele...

Jocul continuă. Legea junglei. Ce dezbatem noi aici, într-o spânzurătoare pe plajă? Moartea noastră sau doar cultura? Mereu. Mi-e imposibil să ştiu. Contradicţie, episodic, împuşcătură, gard, efemer.

- Încotro o luăm acum, domnule spiriduş?

- Ei, draga mea, cred că e cazul să ne despărţim... Şi acum poţi să-ţi deschizi ochii.

Limitare

Am putea să mergem azi

poate mâine, poate joi

să ne fierbem în cazan

inimile noastre moi

şi un şnur de catifea,

să le ţină împreună,

să le bandajăm apoi

şi cu firul de sutură.

Am putea să spargem vieţi

să furăm un timp,

pierdut.

Să ne strângem de pe jos

şi să mergem înapoi

ca un rac întors pe dos

cu două picioare stângi.

Am putea să pierdem tot

la un casino, pe colţ,

să ne cumpărăm fâşii

şi o fericire crudă

de la magazin non-stop

şi să alergăm pe zgură

după noi.

Coliziune.

Când ajungem la limitele disperării şi punga noastră cu minciuni s-a golit se pare că ne place extrem de mult să-i rănim pe ceilalţi. Cerem, cerem, cerem; totul fără nicio explicaţie plauzibilă şi ne prefacem că lucrurile sunt exact aşa cum trebuie să fie şi că noi suntem cei ce avem dreptate. 

Orgoliul nostru strânge din dinţi atunci când ceva îl contrazice. Se comportă precum un câine înfometat şi adoptă soluţia cea mai drastică: smulge osul şi fuge. Orgoliul nostru se destramă apoi, ca un fir prost cusut, şi în cele din urmă rămânem doar noi cu el, lingându-ne rănile mult prea adanci.

Şi, pentru că ne place să avem dreptate şi să ne agăţăm iresponsabil de orice decizie, oricât de nepotrivită ar fi ea, ajungem să fim patetici. Neînţeleşi, contrazişi, chiar violenţi. Ajută? Nu. Pentru că nicio decizie nu e acceptată fără să fie înţeleasă şi pentru că încăpăţânarea e un fenomen mult mai puternic decât am putea crede.

Dar astă seară nu mă pot plânge. N-am pierdut, n-am câştigat, ci doar mi-am demonstrat mie încă o dată că nu există dorinţa de a face bine, ci doar interese. Şi aşa lăsăm totul baltă şi plecăm în lume pentru că nimeni niciodată nu va ştii cine suntem cu adevărat. 

boom

"I got a stone where my heart should be"

Pentru că iluzia se scrânteşte singură, chiar şi atunci când a fost uitată. 

O prelată întinsă.

Două buturugi şi o creangă ruptă, totul pentru a ne facilita drumul spre funia cafenie. Frângem, rupem, strângem în braţe şi apoi întoarcem spatele frunzelor călcate; ne-am plictisit de ploaie.

Liniştea s-a prelins ca un strop de acid pe parbriz şi cuprinşi de ea am uitat de noi, am intârziat. O alergare uşoară printre copacii uzi şi animaluţe ce se-ascundeau din calea furtunii. S-au mai auzit două zgomote stinse iar arbitrul mi-a spus clar: ‘minutul 74’.

Priveşte în urmă, scurt, şi adu-ţi aminte ce ai uitat. Totul. Bucăţile de pânză, aţa, acul. M-a oprit un şanţ care mi-a adus în minte direcţia, era spre stânga, printr-un tufiş înghesuit pe o hartă. Să ne-ntoarcem paşii acum.

Uneori, ştii, deschid o carte şi îi fur semnul, desenez feţe şi mustăţi gândindu-mă la râsetele zgomotoase şi la zâmbetele de acum trei ani. Sau trei zile? Uneori îmi pătez singură bluza cu cerneală şi te rog să o speli, detergentul tău miroase mai bine şi maşina ta de spălat e nouă. Uneori beau cafea cu gheaţă şi simt mirosul de trandafiri striviţi când deschid cafetiera.

N-ai cum să întorci firul acesta subţire. Oricât de ros ar fi, orice cuţit ai folosi va rămâne mereu la fel, imposibil de schimbat.

Şi am ajuns cu ploaia pe umeri la un alt banal sfârşit. Am aruncat impermeabilul undeva departe şi ne-am luat parfumul de mai înapoi. Am făcut tot ce am fi putut face pentru a te întoarce, dar ştim, ţările calde sunt mereu mai primitoare. Şi mai bătrâne, oare? Nu, nu, deviem.

Am pornit la demontat, de parcă am fi lucrat la un service auto. Ordine, sfaturi, cuvinte aruncate şi o aşteptare încadrată între cinci şi şapte zile. Am scos şuruburile, am înfăşurat panglica şi am dezasamblat tot ce putea fi dezasamblat. Pe tine nu te-am găsit printre lucrurile acelea, aşa că nu ţi-am putut schimba cu nimic hotărârile. Am tras apoi obloanele şi ne-am înghesuit într-un spaţiu de treizeci de centimetri. În stânga şi în faţă zăceau zâmbetele ce ne pătează acum amintirile.

Şi plouă, iar prelata argintie e tot ceea ce ne rămâne pentru a ne feri de fulgere. O mână aruncată, o funie, un ghem, ceva de care să ne prindem pentru că nu ne putem pierde din nou. 

Mici minciuni.

Minciunile se ambalează singure într-o cutie colorată, cu funde şi panglici verzi. Un miros mentolat, amestecat cu frăguţe şi poate puţină scorţişoară din când în când, dar gustul e mereu acelaşi: amar. O mică bombă sub piciorul meu stâng şi un arc aruncat cât mai aproape de conştiinţă. Unde e minciuna bine fabricată? Unde e miciuna strălucitoare, aranjată şi parfumată? Probabil s-a evaporat; iar tu, se pare că nu mai ştii să minţi atât de bine ca acum cinci zile.

Uite un material prăfuit cum se destramă, se amestecă într-un bol cu trecutul şi obţinem o pudră incandescentă. Hai să ne ardem mâinile cu amintiri, poate rănile ne vor convinge că minciuna se destramă doar atunci când îţi calci în picioare sentimentele sezoniere.

Şi încă un soare bej trece prin perdeaua mea, dar e prea târziu. Ceas spart pe jos plus două ace de gămălie egal prea târziu, ţi-am cusut inima altundeva.

Minciuna nu pleacă niciodată de acasă fără să-şi ia o pălărie de soare. Nu vrea să se ardă sau să-şi degradeze pielea translucidă, ar fi un mare păcat. De obicei îşi cumpără o îngheţată cu ciocolată de la colţ şi apoi face o plimbare prin parc, în căutarea următoarelor victime. Probabil ai sunat-o ieri seară şi i-ai spus că voi fi pe banca numărul cinci, aşa că a venit direct acolo. Din păcăte, a fost puţin prea târziu, eram deja departe, în drum spre mare. 

Lapsus.

M-am trezit pe o placă galbenă de surf în mijlocul Oceanului Pacific.
-Lostriţa-
Mestec o carne transparentă de peşte umanizat. Mi-e sufletul plin de oase şi vreau să le dau drumul peste cenuşă, rugină şi pesticid. Influxuri de teamă şi nonsens.
-Micul-dejun- Îmi ung felia de pâine cu un unt expirat. De ce se schimbă timpul? De ce mi-e fărâmiţat trupul de fulgere platonice? Aparatul digital îmi desparte părţile componente dezagregându-le.
-Sconcs.- Avem cinci trestii pentru a ne sugruma trecutul. E înşurubat pe o scândură plutitoare.
Şi sunt tot aici, Pacificul îmi dezdoaie tendoanele metalice şi mâinile de tinichea: o pungă de plastic ce sufocă aerul şi arsenicul prelins pe degetul mic. Contrast? Doar două puncte şi o virgulă minusculă.