Consecințe 0.5

Am aruncat lanțurile putrezite în mare

ca o dezamăgire, ca o farfurie,

un măr și șase pahare.

O eliberare și două trăznete amare,

ca un vin fiert din cămară și plita ne arde.

Ne arde părul și cerul gurii,

mâncându-ne nervii și timpul,

lăsându-ne singuri, să fierbem.

Și ne-aruncăm în mare, ne răcorim,

apoi mirosim a sudoare, nespălați,

și apa ne trage la fund. 

Consecinţe 0.4

La douăzeci de minute de aici

într-un parc cocoșat

stă un melc, rezemat

de o cochilie albastră,

legat cu un fir de aţă

de un copac aplecat

de spate.

și-n aer miroase a brad

a rumeguș și mucegai

toate amestecate

cu un iz de speranţă

și castane.

când plouă afară

și oamenii zbiară

pe străzi și la geamuri,

cochilia lui beteagă

se strânge și-adună

noroi.

Iar parcul e gol. 

Consecinţe 0.2

Momentul în care realizezi că nimic din ceea ce ai spus că simţi nu e original. Ai mai simţit totul cândva... pentru altcineva. Nimic nu e nou, totul e vechi. E o oglindă a ceva ce ai mai simţit, trăit, iubit şi orice alt verb mai poţi găsi şi adăuga în această propoziţie. E acelaşi lucru, acelaşi material, iar faptul că persoanele în cauză diferă nu schimbă nimic.

În pădure, în labirint. Ocolind copaci după semnele înscrise pe o hartă. O altă lume, o poartă. În Carpaţi, când se deschid poteci şi oamenii vorbesc cu noi până e dimineaţă, acolo vrem să fim.

Urcăm în maşinării necunoscute ce ne modifică sufletul şi modul de a trăi. Nu mai auzim. Într-o coajă de nucă ne dăm foc la propriile lucruri, la propria barcă. 505.

Te învârţi în cercuri din nou încercând să retrăieşti un trecut murdar cu mine. Un trecut pe care nu îl caut şi care nu îmi aparţine. Încerci să mă transformi, spunând aceleaşi lucruri şi aruncând pe masă aceleaşi gesturi; dar nu le vreau, nu sunt ale mele şi nu au fost niciodată pentru mine. Această mască pe care încerci să mi-o dai cade mereu şi mereu.

Nu există graţie sau siguranţă în ceea ce simţi acum pentru că ceea ce simţi acum e doar o umbră. Nu există de ce, cine, unde sau cum, nu există o cale înapoi sau un obiect ce întoarce timpul înapoi. Şi sincer cred că merit mai mult decât măşti spălate la maşină şi timpul ce aparţine unei alteia...

Carton.

-Începe întotdeauna cu o falsă speranţă. Speranţă că vom pluti peste toate aceste griji cotidiene către o lume în care ne dorim aceleaşi lucruri; speranţă că suntem făcuţi din acelaşi material şi că nu sunt singură şi înconjurată de carcase reci şi goale; speranţă că vom dansa pe un ponton pe muzica lui Sinatra şi că vei spune cuvintele acelea.-

Else era singură din nou. Se trezise pe iarbă, cu picioarele reci şi un ţiuit în urechi. Ultimele câteva luni erau în ceaţă. Un amestec de tristeţe şi caramel şi un fel de bucurie ciudată ce mirosea a fericire. Sau poate doar o virtuală fericire. Se derulau imagini pe retina ei şi simţea din nou gustul acela. Gust sărat de mare în august, când oamenii fără case îşi construiesc castele în nisip sau case în copaci şi dorm în ele împreună cu racii.

Filmul începea cu o siluetă pe un fond întunecat. Faţa era în ceaţă pentru că ea uitase să poarte ochelari în ultimele două luni. Se ridicau aburi din şosea în timp ce se apropia şi încă îşi amintea ultimele cuvinte spuse celuilalt înainte să închidă telefonul (să vezi că nu o să vină. e o glumă ciudată.)

Şi totuşi venea. Total diferit de cum şi-l închipuise în ultimele săptămâni.

Îi spuse în seara aceea despre Dior şi Chanel şi toate închipuirile superficiale pentru a îi testa reacţiile. Suprinzător de pozitive. Îi spuse şi despre ultimele dezamăgiri şi despre cum oamenilor nu ar mai trebui să le pese şi nu ar mai trebui să rămână dezgoliţi când sunt singuri. El nu era de acord, deşi era aşa blazat şi nu părea să fie gata să sară în prăpastie pentru nimeni şi nimic.

I-a spus şi despre cochilia de rac, deşi ştia că era o treabă riscantă. Ultima dată când fusese acolo îşi spuse că nu va mai face asta. Nu părea să aibă importanţă pentru ceilalţi. Nu i-a părut rău, cel puţin nu pe moment.

Au trecut zile de vară în care oamenii alergau şi se învârteau pe nişte străzi uitate. Copaci, bucăţi, mentă, îşi amintea doar zbuciumul şi nesomnul.

Filmul se derulează rapid de aici. Ca şi toate filmele văzute până acum de Else. Nu se schimbase nimic. Nimic de la Cafeneaua Blue, nimic de la începutul piramidei, parfumului sau al melcului. Nimic.

Cad capete şi se sparg inimi scăpate pe jos. Doar atât. Ultima dată părea că inimile se pot lipi dacă ne străduim puţin, dar acum Else nu mai era atât de sigură.

(Îi ţiuiau urechile şi se auzeau lupi în noapte. Miros de iarbă şi castane. Dar lumea dormea şi tăcea. Nu mai era nimic de făcut.)

Mimă.

Sclipici şi mimă
într-o lume fără sprâncene,
cu un rămas bun
pe post de tatuaj.
Un zbor de şapte ore
cu mâinile-ntre coapse.
E lumea păgână,
e fiartă de vie,
e miere, e smoală,
durere şi şampanie.

Sclipici şi mimă
printre cuvinte
promisiuni ca nişte scânduri
fără cuie.
Se învârte lumea asta nebună
cu dragoste şi aproximaţii
şi vreau să mă scutur
de tine.
Nimic nu e pentru totdeauna,
nimic nu e pentru mine, azi.

Sclipici şi mimă
căci am ajuns prea târziu.
Răbdare-nghiţită şi magie,
o vrajă, hipnoză amară.
Sunt un om orb
conduc un tractor
cu o singură destinaţie.
Încă ne legănăm,
dar vreau să mă scutur
de tine.

Cotidian şi scorţişoară.

După doi ani de tăcere, Else mă sună. Pe neaşteptate. Eram cocoţat pe o scară şi îmi vopseam peretele de la noul apartament în nuanţe de albastru când am auzit un zăngănit bine cunoscut. Numărul m-a şocat. Conversaţia a fost scurtă. Mi-a cerut să ne vedem cât de repede posibil la o anumită cafenea pe care o ştiam amândoi mult prea bine. Din fericire eram liber chiar în ziua următoare. Am stabilit ora, ca de obicei oră fixă, Else nu putea concepe altfel. Mi se părea că citesc ceva diferit în vocea ei, dar cumva simţeam că nu s-a schimbat deloc. 

M-am trezit devreme şi m-am îmbrăcat incet, tacticos. Mi-am făcut un mic dejun în stil englezesc şi am băut o cană de cafea cu lapte. Şi multă miere. Nu pot bea cafeaua aşa cum e ea de fapt, amară. 

Când mai erau 20 de minute până la ora stabilită mi-am luat umbrela şi am ieşit din casă. Am făcut o plimbare prin ploaie până la cafenea, lucru pe care nu îl mai făcusem chiar de la ultima întâlnire cu ea. 

Ca de obicei, era deja acolo. Într-o rochie albastră, până sub genunchi, o pereche de pantofi complicaţi în ochii mei şi o geantă mică pe care o puse pe unul din cele trei scaune ale mesei pe care o alese. 

Se ridică şi mă pupă extrem de teatral pe obraz. Îmi oferi o ţigară.

Tăcere.

Chelnerul ne ia comanda. Eu mi-am comandat un ceai, ea o limonadă.

Tăcere.

Soseşte ceaiul. Un timp de infuzare nedeterminat. Îşi primeşte şi ea limonada. Constată că e fără sare şi cere puţină de la bar. Chelnerul îi aruncă o privire nedumerită, dar îi onorează politicos comanda.

Tăcere.

Mă uit pe geam şi mă controlez. Nu vreau să fiu eu primul care spune ceva. O aud că tuşeşte uşor. Şi începe. 

- Probabil nu ştii de ce te-am chemat aici. 

- N-am nici cea mai vagă idee, îi răspund eu pe un ton neutru.

- În primul rând, vreau să-ţi spun că mi-ai lipsit. Iar apoi vreau să îţi spun că ai avut dreptate. Şi mă refer la acel anumit lucru pe care l-ai spus atunci şi care mi s-a părut extrem de nedrept şi nefondat. Ai avut dreptate. Nu pot să renunţ la oameni şi nu voi putea niciodată. E ceva în mine ce mă opreşte. Nu pot să cunosc nepăsarea. Dacă aş face-o ar fi ca şi cum eu nu aş exista. Nepăsarea mă neagă pe mine şi tot ce simbolizez eu. Şi da, ai avut dreptate şi când ai spus că... această atitudine a mea asupra oamenilor e un blestem. E chiar mai mult de atât. E o greutate ce mă trage mereu în jos şi mă afundă într-un nisip mişcător. E ca un labirint. E ca vanitatea pentru alţi oameni. Probabil e ca un păcat şi cineva a uitat să îl scrie pe lista potrivită. 

Tăcere. 

Încă 20 de minute de linişte. Nu ştiam ce să îi răspund. Cu Else mereu era aşa. Te uitai la ea şi nu vedeai un om. Vedeai un Univers de idei şi sentimente ce îţi depăşea capacitatea de înţelegere. Simţeai amintirile ei şi toate emoţiile ce ieşeau prin fiecare por. Dar niciodată nu ştiai ce să-i răspunzi, căci nu de răspunsuri avea ea nevoie ci mai degrabă de nişte adevăruri supreme pe care niciun om nu le poate concepe. De o afecţiune acerbă şi de o dedicare inumană. 

Îmi întrerupse şirul gândurilor spunându-mi că îi pare rău că m-a pus sa bat un drum degeaba dar că totuşi se bucură că m-a văzut.

A aşteptat puţin şi când nu a primit niciun răspuns s-a ridicat şi a plecat, achitând întreaga notă.

Ştiam că tăcerea mea urma să o interpreteze ca pe ceva negativ. Dar eram mai mult decât fericit că avusesem ocazia să o văd din nou. Doar îmi vopseam noii pereţi în culoarea ei preferată. Ştiam însă că nici eu şi nici nimeni altcineva nu îi poate oferi ceea ce îşi doreşte ea. Dorinţele ei depăşeau capacitatea oricărui om de a oferi ceva înapoi. Puteam însă să îi ofer ceea ce avea ea cu adevărat nevoie. Un echilibru subtil. Nu credeam însă că ea va ajunge vreodată să realizeze asta. Iar eu nu aveam cum să îi arăt.

Cotidian (IV).

- Sunt făcută din materialul greşit, Sherlock. E evident. Probabil s-a trezit cineva să combine substanţele nepotrivite, şi am ieşit eu singură cu ingredientul X pe post de nucleu. Magic, adevărat şi complet irelevant.

- Ah, domnişoară Schwarz! Dramatizaţi din nou. Sigur există cineva care să vă împărtăşească nesiguranţa şi râsul isteric în cele mai nepotrivite momente.

- Probabil există. Sau exista. Poate a murit, călcat de tramvai, îngropat de viu, cine ştie. Poate încă nu s-a născut. Poate sunt în secolul greşit. Atât de multe posibilităţi.

- Şi nu credeţi că ar putea fi cineva din apropierea dumneavoastră?

- Am crezut, am renunţat, am încercat să cred din nou. Dar nu, acum nu mai cred. Oamenii din jurul meu nu dansează în ploaie, ci se ascund în casă. Ei nu fac plimbări lungi pe jos, ci se afundă în vizuina lor imaginară. Oamenii din jurul meu nu mă caută decât atunci când au nevoie de un umăr, un genunchi sau o ureche de împrumut, sau poate de cineva care să le şteargă memoria. Cum ar putea ei să fie la fel ca mine?

- Păi într-un fel sau altul, ei sunt. Prin lucrurile mici pe care poate nu le vedeţi. Poate vă concentraţi prea mult pe diferenţele evidente dintre voi încât nu mai percepeţi şi asemănările.

- Poate. Dar nici ei nu îşi dau prea mult interesul.

- Va trebui atunci să vă daţi dumneavoastră interesul. Pentru că sunteţi altfel. Şi ar fi păcat să deveniţi la fel ca ei. Nu vă transformaţi într-o fiinţă umană plictisitoare, normală şi monotonă doar pentru că acesta e standardul zilelor noastre. Vă rog eu, nu.

- Fac tot ce pot Sherlock. Tot ce pot şi puţin mai mult de atât.

Pentru că nu ne dorim lucruri mari

Am în buzunar mărunţişuri
şi o pagină cu scris de mână
pe ea,
o dedicaţie de la cafea.
Am nouă cenţi
şi o agendă verde,
o castană prăjită,
în foc şi cremă
de mentă.
Am în buzunar un număr
cred că e de la pantof
l-am măsurat într-o seară
când te descalţai, lângă pat
şi-mi turnai pe pernă coniac.
Ne vedeam tot filmul
şi regia, şi muzica din fundal.
Şi sper să fi greşit
să fi alunecat
într-o neştire tăcută,
nesiguranţă acută
sau doar tăcere absurdă
ignoranţă mută?
Sper sincer să fii tu
cel pe care cred că îl ştiu
şi îl vreau
într-o casă pe plajă,
sau în munţi sau la Viena.
Sper sincer să fii tu
cel care îmi schimbă chipul
şi mersul şi timpul şi filmul. 
Pentru că am în buzunar multe mărunţişuri
dar din când în când mai arunc
şi oameni, şi teamă,
şi amintiri grămadă,
şi uit. 

Cataclism.

SOS. Să ne salvăm sufletele de la înec. Iminent. Un dezastru!

Eu nu ştiu să înot, asta e principala problemă.

O mare se întinde în faţa mea, dar aş putea să spun că e de fapt un ocean. Una din marile temeri. Apa, inundând toate căile respiratorii, orice gând sau sentiment, distrus,îmbibat în valurile uriaşe de apă. Nimic nu mai poate rămâne în urmă, decât cerneală împrăştiată pe parchet pe care apa nu a reuşit încă să o spele.

Un spiriduş apare de nicăieri. Suntem împreună în faţa unei mări, pe o plajă plină de meduze eşuate şi de scoici. Toate sunt sparte în jumătate, marcând parcă un teritoriu distinct, sacru, o altă lume. Apusul maritim. Soarele se scufundă printre valuri, luminând una din lumile de sub apă. Merită şi ei puţină lumină, din când în când. Poate-şi spală vasele sau hainele şi nu pot găsi detergentul fără lumina corespunzătoare.

Spiriduşul poartă o căciuliţă verde, cu ceva modele roşii. Am impresia că se apropie Crăciunul, deşi noi ne aflăm pe o plajă pustie. Pare un scoţian, sau un irlandez, nu ştiu exact.

- Domnişoară, ce faceţi pe-aici? Nu v-am mai văzut...

- Eu? Nu... Nimeni nu m-a mai văzut niciodată. Nici nu puteau să o facă. E imposibil să vezi ceva ce nu există.

- Dar păreţi să existaţi, cel puţin acum...

- Da, exist atunci când îmi răsfrâng teama. Când o simt, când o dau afară din minte ea îmi conferă o formă. Altfel, sunt ca o formă fără fond. Nimic, gol, vid, înţelegi?

- Aaa, mai greu. Şi totuşi, nu vrei să ne jucăm ceva?

- De exemplu?

- Spânzurătoare?

- Bine, îmi convine. Dar unde? Pe nisip?

- Da. Nisipul e perfect uneori. Vrei o ţigară?

- Nu mulţumesc, nu obişnuiesc să fumez...

Începem. Piticul cu scufie verzuie desenează pe nisip spaţiile şi spânzuratoarea. Încep să înşir litere la nimereală, vocale, consoane. Din cinci încercări nimeresc. Cuvântul e ‘amnezie’. Urmez eu...

Cuvinte complicate, esenţa mai simplă ca nicicând. Ne debarasăm de problemele interioare şi ne cufundăm într-un joc infantil ce ne va alina simţurile. Vedeţi voi, frazele acestea sunt precum lacul. Cândva, undeva, ori se vor scufunda, ori vor pluti pentru totdeauna şi nimeni nu va mai fi capabil să le găurească sau sa le dezumfle. Poate vom reusi să poluăm marea cu ele, să le împrăştiem peste tot, să formăm un plancton cu ajutorul căruia să ne acoperim orgoliul rănit. Doar cuvintele...

Jocul continuă. Legea junglei. Ce dezbatem noi aici, într-o spânzurătoare pe plajă? Moartea noastră sau doar cultura? Mereu. Mi-e imposibil să ştiu. Contradicţie, episodic, împuşcătură, gard, efemer.

- Încotro o luăm acum, domnule spiriduş?

- Ei, draga mea, cred că e cazul să ne despărţim... Şi acum poţi să-ţi deschizi ochii.

Coliziune.

Când ajungem la limitele disperării şi punga noastră cu minciuni s-a golit se pare că ne place extrem de mult să-i rănim pe ceilalţi. Cerem, cerem, cerem; totul fără nicio explicaţie plauzibilă şi ne prefacem că lucrurile sunt exact aşa cum trebuie să fie şi că noi suntem cei ce avem dreptate. 

Orgoliul nostru strânge din dinţi atunci când ceva îl contrazice. Se comportă precum un câine înfometat şi adoptă soluţia cea mai drastică: smulge osul şi fuge. Orgoliul nostru se destramă apoi, ca un fir prost cusut, şi în cele din urmă rămânem doar noi cu el, lingându-ne rănile mult prea adanci.

Şi, pentru că ne place să avem dreptate şi să ne agăţăm iresponsabil de orice decizie, oricât de nepotrivită ar fi ea, ajungem să fim patetici. Neînţeleşi, contrazişi, chiar violenţi. Ajută? Nu. Pentru că nicio decizie nu e acceptată fără să fie înţeleasă şi pentru că încăpăţânarea e un fenomen mult mai puternic decât am putea crede.

Dar astă seară nu mă pot plânge. N-am pierdut, n-am câştigat, ci doar mi-am demonstrat mie încă o dată că nu există dorinţa de a face bine, ci doar interese. Şi aşa lăsăm totul baltă şi plecăm în lume pentru că nimeni niciodată nu va ştii cine suntem cu adevărat. 

Vis 1.5.

Sub un nuc, când nu mi-e somn

mă acopăr şi mă cern,

când mi-e frig te chem să dormi,

dar n-auzi şi nu mă chemi.

Te-am cerut la marea albă

şi la soare, şi la munţi

dar nu te-au găsit niciunul

căci eşti rece şi tăcut.

Te-am chemat să vii, diseară,

să mă duci într-un castel

fără monştri sau balauri,

fără mâine, fără ieri.

Dar n-auzi, nu vezi, nu dormi

când orgolii prăbuşite

îţi sunt plapumă şi somn

într-o lume fără vise.

Iar eu sunt ca un pion

folosit, sacrificat

într-un nobil joc de şah

unde regele-i nebun.

Unde eşti şi cine eşti?

Ce iubire mi-ai purtat?

Cum iubeşti un om defect,

şi de ce nu m-ai iertat?

boom

"I got a stone where my heart should be"

Pentru că iluzia se scrânteşte singură, chiar şi atunci când a fost uitată. 

Vis-1.2.

Mici rotocoale ies din pipa maro, amestecându-se cu fulgii grei de zăpadă. Lehan fumează liniştit, şi-a lăsat până şi pălăria gri pe ochi şi pare să mediteze. Banca pe care stăm e deja albă şi mâinile-mi sunt îngheţate, de parcă şi-ar fi petrecut ziua într-un frigider. Mă uit în stânga şi în dreapta şi încă aştept. După câteva minute apare şi G. Părul blond pare acum şaten-deschis; e umed şi faţa îi străluceşte, acoperită de fulgi mici care se topesc încet. Zâmbeşte. Lehan îşi dă pălăria jos şi lasă pipa deoparte; pare mai bine dispus ca niciodată.

- Deci ai câştigat băiete?

- Da, în sfârşit!

Râd şi eu, râd şi ei.

G. poartă un palton de culoare gri şi are şi un fular albastru la gât. Eu îngheţ, doar mi-am uitat haina în cameră. Pierderi mici de memorie, nesemnificative.

Lehan se ridică şi pleacă, luându-şi bineînţeles pipa şi pălăria cu el. Cu toţi ştim că Lehan e dependent de pipa sa.

Rămâne doar o pâclă subţire de ceaţă şi multă albeaţă peste tot. Doar cerul e negru, cu mici pete ce strălucesc. Ne vorbesc stelele şi noi le răspundem telegrafic. G. îşi aprinde şi el o ţigară şi începe să dea uşor fumul cenuşiu afară din plămâni.

- N-ar trebui să fumezi.

- Da, da, ştiu. Dar e deja un obicei vechi. Îmi face plăcere, mă linişteşte.

Brusc, un zgomot ne întrerupe discutia obişnuită. Un fum se înalţă de undeva din clădirile din depărtare. O explozie, poate o bombă, cine ştie. G. aruncă o privire în direcţia respectivă, se înfofoleşte bine în palton şi îmi face un semn uşor cu mâna stângă. Plecăm. O coincidenţă portabilă. 

Identitate.

Rochie bufantă din secolul al XIX-lea. Muzică ambientală. Subconştientul ne poartă foarte strâns amprentele, legate cu o funie groasă. Escaladez zilnic acest lanţ al materialismului în continuă evoluţie. Mă poartă bocancii pe aceste plăci tectonice, sau poate doar joy-stickul subconştientului.
-Eşti?- Întrebarea e clasică, răspunsul "random".
Mestec bucăţi de iarbă.
-Sunt?- Un ochi disecat, neuroni şurub şi trei hărţi pe masă.
-Sufletul?- Momentan în Congo.
Un melc desenat undeva sub rotula stângă.
"fotograf al realităţii"