Mimă.

Sclipici şi mimă
într-o lume fără sprâncene,
cu un rămas bun
pe post de tatuaj.
Un zbor de şapte ore
cu mâinile-ntre coapse.
E lumea păgână,
e fiartă de vie,
e miere, e smoală,
durere şi şampanie.

Sclipici şi mimă
printre cuvinte
promisiuni ca nişte scânduri
fără cuie.
Se învârte lumea asta nebună
cu dragoste şi aproximaţii
şi vreau să mă scutur
de tine.
Nimic nu e pentru totdeauna,
nimic nu e pentru mine, azi.

Sclipici şi mimă
căci am ajuns prea târziu.
Răbdare-nghiţită şi magie,
o vrajă, hipnoză amară.
Sunt un om orb
conduc un tractor
cu o singură destinaţie.
Încă ne legănăm,
dar vreau să mă scutur
de tine.

Cataclism.

SOS. Să ne salvăm sufletele de la înec. Iminent. Un dezastru!

Eu nu ştiu să înot, asta e principala problemă.

O mare se întinde în faţa mea, dar aş putea să spun că e de fapt un ocean. Una din marile temeri. Apa, inundând toate căile respiratorii, orice gând sau sentiment, distrus,îmbibat în valurile uriaşe de apă. Nimic nu mai poate rămâne în urmă, decât cerneală împrăştiată pe parchet pe care apa nu a reuşit încă să o spele.

Un spiriduş apare de nicăieri. Suntem împreună în faţa unei mări, pe o plajă plină de meduze eşuate şi de scoici. Toate sunt sparte în jumătate, marcând parcă un teritoriu distinct, sacru, o altă lume. Apusul maritim. Soarele se scufundă printre valuri, luminând una din lumile de sub apă. Merită şi ei puţină lumină, din când în când. Poate-şi spală vasele sau hainele şi nu pot găsi detergentul fără lumina corespunzătoare.

Spiriduşul poartă o căciuliţă verde, cu ceva modele roşii. Am impresia că se apropie Crăciunul, deşi noi ne aflăm pe o plajă pustie. Pare un scoţian, sau un irlandez, nu ştiu exact.

- Domnişoară, ce faceţi pe-aici? Nu v-am mai văzut...

- Eu? Nu... Nimeni nu m-a mai văzut niciodată. Nici nu puteau să o facă. E imposibil să vezi ceva ce nu există.

- Dar păreţi să existaţi, cel puţin acum...

- Da, exist atunci când îmi răsfrâng teama. Când o simt, când o dau afară din minte ea îmi conferă o formă. Altfel, sunt ca o formă fără fond. Nimic, gol, vid, înţelegi?

- Aaa, mai greu. Şi totuşi, nu vrei să ne jucăm ceva?

- De exemplu?

- Spânzurătoare?

- Bine, îmi convine. Dar unde? Pe nisip?

- Da. Nisipul e perfect uneori. Vrei o ţigară?

- Nu mulţumesc, nu obişnuiesc să fumez...

Începem. Piticul cu scufie verzuie desenează pe nisip spaţiile şi spânzuratoarea. Încep să înşir litere la nimereală, vocale, consoane. Din cinci încercări nimeresc. Cuvântul e ‘amnezie’. Urmez eu...

Cuvinte complicate, esenţa mai simplă ca nicicând. Ne debarasăm de problemele interioare şi ne cufundăm într-un joc infantil ce ne va alina simţurile. Vedeţi voi, frazele acestea sunt precum lacul. Cândva, undeva, ori se vor scufunda, ori vor pluti pentru totdeauna şi nimeni nu va mai fi capabil să le găurească sau sa le dezumfle. Poate vom reusi să poluăm marea cu ele, să le împrăştiem peste tot, să formăm un plancton cu ajutorul căruia să ne acoperim orgoliul rănit. Doar cuvintele...

Jocul continuă. Legea junglei. Ce dezbatem noi aici, într-o spânzurătoare pe plajă? Moartea noastră sau doar cultura? Mereu. Mi-e imposibil să ştiu. Contradicţie, episodic, împuşcătură, gard, efemer.

- Încotro o luăm acum, domnule spiriduş?

- Ei, draga mea, cred că e cazul să ne despărţim... Şi acum poţi să-ţi deschizi ochii.

Clepsidră.

Ţi-am trimis ieri o sticlă spartă, cu hieroglife pe ea.

Cu pete, inele,

cu măşti şi castele

cu mucegai.

În acea sticla pătată cu vin,

casa unui rechin,

zăcea adevărul

minciuna, orgoliul

candoarea şi uimirea.

Stătea nimicul

lâncezind ca furtuna,

de nisip.

Pe cortul închis

stătea şi inima,

uitată,

mâncată, înlocuită.

Căci nu-i dragoste-n lume

nu-i sens şi nu-i om,

ce nu poate fi şters

din al vieţii caiet. 

Cărări

- E ceva ce nu putem schimba, pentru că nu ţine de noi. Nu am iubit oamenii la momentul potrivit pentru că ei nu ne-au vrut şi n-au găsit cuvintele pentru a ne ţine langa ei.

Am plecat ieri, am plecat chiar şi azi, doar că tu eşti prea orb ca să-ţi dai seama. Şi dacă vei stai puţin să te analizezi vei realiza că ceea ce-ţi doreşti zace în altă parte, în frânghiile roase ce controlează o păpuşă.

Zacem pe jos, complet rupţi de lume, neştiind de ce calorifer ruginit să ne agăţăm. Alternez între a te lăsa aici cu ea şi a pleca eu cu fantoma trecutului. Nu înţelegi, nu? Doar timpul îţi poate spune ce dramatic ai schimbat zarurile şi cum m-ai pierdut la jocul de cărţi. –

- Deschise geamul exact în momentul în care muzica porni. Contratimp.

A fost mereu un decalaj între ei doi. El dansa menuet şi ea picta păduri norvegiene. Ea nu purta niciodată mănuşi iarna, iar el îşi îndulcea cafeaua cu trei cuburi de zahăr brun.

I-am observat o vreme îndelungată, i-am pândit ca o insectă ciudată din morbidul întuneric, dar nu i-am judecat; căci ea era visătoare, iar el economisea pentru o nuntă la Paris.

Dar de ce s-ar fi căsătorit? Să-ţi plimbi mâna peste faţa cuiva nu e un motiv suficient pentru a îl iubi. -

Scrum(bie)

E pauza de cafea.

Toată lumea îşi ridică hainele de pe mesele prăfuite şi iese cu zgomot afară, vorbind despre ceea ce s-a petrecut până acum. Adică nimic. Mereu vorbim despre nimic şi despre cât de palpitant ni se pare acesta. Zi de zi, oră de oră…
Să tragem cortina vişinie peste această plictiseală cotidiană şi să ne întoarcem la ceea ce ni se pare cu adevărat important.

Melodia aceea italiană răsună în boxe. Are un iz special azi, doar azi. Mâine îmi va părea seacă şi neinspirată, dar azi, azi e altceva.

Captivi, uitaţi într-o plasă de vise, de fluturi, printre nişte enumeraţii complicate ce nu mai au final. Şi ce va fi maine? Cine va veni să ne bată în poarta cu vopsea scorojită?

Vom ghici, împreună, în nişte pietre culese de pe un ţărm necunoscut; vom dansa printre fulgi, exact aşa cum ne-au spus oamenii de zăpadă de pe stradă.

Timpul se învârteşte, ca un mic titrez pe o stradă franţuzească cu un nume pe care pur şi simplu nu-l pot pronunţa dintr-o suflare. Scrumul lui se aşterne peste noi, o peliculă subţire, de parcă tocmai ar fi plouat. Cu suflete, cu vise. Dar vom primi noi vreodată ceea ce ne dorim?
Hai să ne învârtim viitorul în palme şi să ne croşetăm o căciulă…

Bumerang. (sesiune de cuvinte)

Îmi deschid ochii în timp ce orologiul bate. E târziu. E mult prea târziu pentru a mai schimba ceva în cursul firesc, întortocheat al lucrurilor. E inevitabil.
Sunt singură. Camera seamănă mai mult cu un miriapod bombardat decât cu o simplă încăpere. Sunt singură, unde? Sunt singură, încotro? Sunt singură într-o propoziţie incorectă şi incomodă.
Confer altceva, o altă atmosferă. Oraşul meu devine o hologramă pe un ecran format din leduri teleghidate. O imagine punctiformă ce dezbină creierul în nişte mici particule insesizabile.
Felinarele distrug întunericul prin intermediul unor fâşii de hârtie strălucitoare. Un Porsche argintiu trece pentru a suta oară deasupra acestui canal spart…

" Nu e bine, nu e bine. "

Orologiul bate pentru a şasea oară. Timpul s-a scurs, e mult prea târziu pentru a mai dormi sub aceste ramuri de copac măcinat. Cafeaua am turnat-o într-un pahar ruginit, n-aş vrea să cred că am omorât boabele de cafea prin intermediul apei. Prin rădăcini în acest loc, faţa lipită de această fereastră. O voi sparge cu simpla mea aluzie la o privire interzisă.
Arunc bumerangul cu explicaţii ce nu au fost date în prealabil. Incoerent. Iar, iar, şi da, iar. Infailibil. Bumerangul se întoarce mereu la mine… Dar azi nu e una din acele zile normale în care lucrurile se petrec firesc. E o noapte bătrână, i-au crescut fire albe pe sub paltonul gri şi încearcă să se înfăşoare în sfoara ce-mi leagă uşa de bloc.

" E târziu, e mult prea târziu ca să mai dormim… "

Short entry.

Întrebări de moment. Fulgerătoare, ca nişte mici degete tăiate ce încă-şi mai caută mâna-corp.
I wonder where are you now…
This is gonna be the end?
O stare prezentă în cele 30 de secunde.

Edit. Editez. Dau înapoi. Acum câteva minute. Cele 30 de secunde s-au scurs precum un braţ metalic al întunericului ce ne cuprinde tot mai tare, umplându-ne mintea de gânduri ciudate.
Urci doar din plăcerea de a coborî acest hop? Lucrurile s-au schimbat de parcă un iepure de grădină a dat iama prin ele. Şi din nou, promit, sau conturez o promisiune ce nu are prea multe şanse de a fi îndeplinite. De mâine coerenţa va fi mai completă.

Nenea Grim şi cer cu bombe.

E un braţ vechi, dărăpănat, cel ce-mi bate în fereastră. Şi totuşi, afară e soare… Mi-e frig? Un frig polar, cu gheare îmbătate de către timp. Maschez.

Punem un lacăt, încuiem, deschidem alte porţi. Vreau să-mi dau drumul, să mă desprind de acest labirint infernal, de aceste trepte ce oceanul le-neacă. Eternitatea?

Şi unde ţi-e umbra? Unde se plimbă? De ce nu o cauţi, de ce nu o legi de tine cu sfori groase?
Exuberanţa. Dăm din pletele blonde pe un ritm de muzică de actualitate. Şi ne simţim bine, visăm la perfecţiune în timp ce ne consumăm vodka din pahar.

E o amintire culeasă de pe un raft, două ciocolăţi şi nişte file rupte dintr-un caiet abandonat de stăpân. Da, promit, de mâine îmi voi redobândi coerenţa. Şi gândurile şi soarele de printre tufele de toamnă.

Sunt eu?

Logic invers proporţional. Da, mâine.