Momentul în care realizezi că nimic din ceea ce ai spus că simţi nu e original. Ai mai simţit totul cândva... pentru altcineva. Nimic nu e nou, totul e vechi. E o oglindă a ceva ce ai mai simţit, trăit, iubit şi orice alt verb mai poţi găsi şi adăuga în această propoziţie. E acelaşi lucru, acelaşi material, iar faptul că persoanele în cauză diferă nu schimbă nimic.
În pădure, în labirint. Ocolind copaci după semnele înscrise pe o hartă. O altă lume, o poartă. În Carpaţi, când se deschid poteci şi oamenii vorbesc cu noi până e dimineaţă, acolo vrem să fim.
Urcăm în maşinării necunoscute ce ne modifică sufletul şi modul de a trăi. Nu mai auzim. Într-o coajă de nucă ne dăm foc la propriile lucruri, la propria barcă. 505.
Te învârţi în cercuri din nou încercând să retrăieşti un trecut murdar cu mine. Un trecut pe care nu îl caut şi care nu îmi aparţine. Încerci să mă transformi, spunând aceleaşi lucruri şi aruncând pe masă aceleaşi gesturi; dar nu le vreau, nu sunt ale mele şi nu au fost niciodată pentru mine. Această mască pe care încerci să mi-o dai cade mereu şi mereu.
Nu există graţie sau siguranţă în ceea ce simţi acum pentru că ceea ce simţi acum e doar o umbră. Nu există de ce, cine, unde sau cum, nu există o cale înapoi sau un obiect ce întoarce timpul înapoi. Şi sincer cred că merit mai mult decât măşti spălate la maşină şi timpul ce aparţine unei alteia...
