Plastelină.

Niciun pas pe stradă
sau zgomot pe balcon,
niciun melc sau telefon,
nici măcar un șiret
sau un zar aruncat.
Stăm în tăcere și numărăm
mistere,
complicații și calorifere.
Ne rostogolim în nisip
sau visăm
la piețe pustii, câteodată-nzăpezite
sau doar înghețate
de frică.

O ură se scurge încet
sub ochii tăi
amărui sau căprui,
și când m-atinge pe piele
ustură.

Niciun vis sau cuvânt,
sens sau telefon,
nici măcar un șiret
sau paharde alcool.

Consecințe 0.5

Am aruncat lanțurile putrezite în mare

ca o dezamăgire, ca o farfurie,

un măr și șase pahare.

O eliberare și două trăznete amare,

ca un vin fiert din cămară și plita ne arde.

Ne arde părul și cerul gurii,

mâncându-ne nervii și timpul,

lăsându-ne singuri, să fierbem.

Și ne-aruncăm în mare, ne răcorim,

apoi mirosim a sudoare, nespălați,

și apa ne trage la fund. 

Consecinţe 0.2

Momentul în care realizezi că nimic din ceea ce ai spus că simţi nu e original. Ai mai simţit totul cândva... pentru altcineva. Nimic nu e nou, totul e vechi. E o oglindă a ceva ce ai mai simţit, trăit, iubit şi orice alt verb mai poţi găsi şi adăuga în această propoziţie. E acelaşi lucru, acelaşi material, iar faptul că persoanele în cauză diferă nu schimbă nimic.

În pădure, în labirint. Ocolind copaci după semnele înscrise pe o hartă. O altă lume, o poartă. În Carpaţi, când se deschid poteci şi oamenii vorbesc cu noi până e dimineaţă, acolo vrem să fim.

Urcăm în maşinării necunoscute ce ne modifică sufletul şi modul de a trăi. Nu mai auzim. Într-o coajă de nucă ne dăm foc la propriile lucruri, la propria barcă. 505.

Te învârţi în cercuri din nou încercând să retrăieşti un trecut murdar cu mine. Un trecut pe care nu îl caut şi care nu îmi aparţine. Încerci să mă transformi, spunând aceleaşi lucruri şi aruncând pe masă aceleaşi gesturi; dar nu le vreau, nu sunt ale mele şi nu au fost niciodată pentru mine. Această mască pe care încerci să mi-o dai cade mereu şi mereu.

Nu există graţie sau siguranţă în ceea ce simţi acum pentru că ceea ce simţi acum e doar o umbră. Nu există de ce, cine, unde sau cum, nu există o cale înapoi sau un obiect ce întoarce timpul înapoi. Şi sincer cred că merit mai mult decât măşti spălate la maşină şi timpul ce aparţine unei alteia...

Consecințe 0.1

August. 

Se învârtea vântul în rotocoale mici, pufoase, calde și apoi cădea pe brațele ei și pe umerii goi.

Își plimbau picioarele dezgolite și obosite prin aer și praf urmărind aleea ce ducea spre hotel. O adunătură cel puțin neobișnuită și două limbi combinate într-un schimb de replici și figuri expresive. Era târziu, mașinile încă nu ajunseseră, stăteau la cozi interminabile pe serpentine de munte. Se simțeau bine pentru că parcurseră drumul pe jos și niciun urs nu le întrerupse plimbarea. Aveau mâncare, suc, păr blond, brunet și șaten și multă tinerețe. Multe vise pe poteci.

Pinii se aplecau peste hotel într-o manieră bizară, de parcă voiau să îl învelească. Piscina era secată și nimeni nu poposea pe afară. Era liniște.

În sfârșit, se gândi ea. Liniște, soare, oameni puțini. Pot în sfârșit să iau o pauză. Să gândesc. 

Ceilalți intrară în hotel aruncând priviri către ea.

'Mai stau puțin pe aici'. 

Ei plecară.

De ce pietrele? De ce liniștea? De ce nu a spus nimic? De ce ironia? De ce întârzie și acum? Oare unde e? Ah. Probabil nu vine. E târziu, prea târziu.

Se așeză pe scări. Așteptarea. Soseau oameni, saluturi și întrebări, dar nu erau cei așteptați. Nu, niciodată. Plecă.

Două ore mai târziu se plimba cu oameni cunoscuți în cercuri. Sfaturi și un colac de salvare întins. Încerca să înțeleagă.

'Știu că e totul stupid și imatur, știu că așa va rămâne și nici măcar nu vreau să încerc să schimb asta. E un dezechilibru ciudat, dar știu că o să îmi lipsească. Locul acesta, mirosul, amintirile și toate cuvintele spuse pe care le voi uita. Îmi lipsesc chiar și acum când tot ce primesc sunt pietre în pantofi și simt că mă scufund. Îmi lipsește deja sentimentul pe care îl tot simt de câțiva ani. Nesiguranță, nerăbdare, un strop de adrenalină, o speranță bizară și nefondată, ciocolată aerată, o rugăminte, o decepție și un refuz, o îmbrățișare, luna plină și miros de pin. Imposibil de descris. Nu vreau să mă schimb. Nu vreau să pierd momentul acesta oricât de imposibil e el. Nu vreau ca peste ani să mă găsesc gândindu-mă la el, dar să nu îl pot lua înapoi'.

El râse, iar după momente de tăcere răspunse.

'Simți ce vrei tu să simți. Asta nu înseamnă că e adevărat. O să vorbesc cu el. Tocmai pentru că te înțeleg și vreau să fie bine pentru voi. Dar eu cred că pietrele vor rămâne mereu acolo. O să vă trageți în jos unul pe celălalt; e ca o luptă, mereu iese cineva lovit, dar e plină de adrenalină și bizar de satisfăcătoare, iar după o perioadă mai lungă de pace și de calm vei dori să o retrăiești, doar pentru finalitatea ei. Dar mereu va exista un zid între voi. Nu aveți o punte de legătură, nu aveți nimic decât acea luptă care seamănă destul de mult cu fericirea. Și îmi doresc sincer să nu te întorci la ea, dar știu că o vei face...'

În clocot.

E inexplicabilă distanţa aceasta ce se formează câteodată între noi. E ca un diavol ce se pierde în detalii, până când devine foc şi cenuşă iar apoi e mai puternic ca niciodată. Când se întâmplă mă afund într-o tăcere ciudată, o vioară stricată, un om gata să zboare şi care nu a mai dormit de zile bune. Cred, în secret, că sunt îndrăgostită de toţi oamenii, şi acum în special de tine.

Distanţa mă transformă. Toţi demonii se adună în jurul unui foc de culoare albastră şi murmură incantaţii. Efectul este dezastruos. Explozii, descumpănire, vulcanii noroioşi, capete tăiate. Am încercat să induc demonii în eroare cu şampanie pusă la rece şi dansuri sub lună. Am încercat şi dansul ploii, însă nimic nu pare să funcţioneze. Cred că singura soluţie e să eliminăm cauza. Distanţa. Distanţa ca un papuc peticit şi tensiunea ce se acumulează când încerci să îi legi şiretul. Distanţa ca un vin ţinut la o temperatură nepotrivită care s-a acrit.

Aş vrea să te iau de mână şi să ne teleportăm într-un loc în care să fii tu, în care demonii noştri să spună incantaţiile împreună şi să se privească în ochi, nu să se evite şi să se ascundă în tigăi diferite.

Mimă.

Sclipici şi mimă
într-o lume fără sprâncene,
cu un rămas bun
pe post de tatuaj.
Un zbor de şapte ore
cu mâinile-ntre coapse.
E lumea păgână,
e fiartă de vie,
e miere, e smoală,
durere şi şampanie.

Sclipici şi mimă
printre cuvinte
promisiuni ca nişte scânduri
fără cuie.
Se învârte lumea asta nebună
cu dragoste şi aproximaţii
şi vreau să mă scutur
de tine.
Nimic nu e pentru totdeauna,
nimic nu e pentru mine, azi.

Sclipici şi mimă
căci am ajuns prea târziu.
Răbdare-nghiţită şi magie,
o vrajă, hipnoză amară.
Sunt un om orb
conduc un tractor
cu o singură destinaţie.
Încă ne legănăm,
dar vreau să mă scutur
de tine.

Cotidian şi scorţişoară.

După doi ani de tăcere, Else mă sună. Pe neaşteptate. Eram cocoţat pe o scară şi îmi vopseam peretele de la noul apartament în nuanţe de albastru când am auzit un zăngănit bine cunoscut. Numărul m-a şocat. Conversaţia a fost scurtă. Mi-a cerut să ne vedem cât de repede posibil la o anumită cafenea pe care o ştiam amândoi mult prea bine. Din fericire eram liber chiar în ziua următoare. Am stabilit ora, ca de obicei oră fixă, Else nu putea concepe altfel. Mi se părea că citesc ceva diferit în vocea ei, dar cumva simţeam că nu s-a schimbat deloc. 

M-am trezit devreme şi m-am îmbrăcat incet, tacticos. Mi-am făcut un mic dejun în stil englezesc şi am băut o cană de cafea cu lapte. Şi multă miere. Nu pot bea cafeaua aşa cum e ea de fapt, amară. 

Când mai erau 20 de minute până la ora stabilită mi-am luat umbrela şi am ieşit din casă. Am făcut o plimbare prin ploaie până la cafenea, lucru pe care nu îl mai făcusem chiar de la ultima întâlnire cu ea. 

Ca de obicei, era deja acolo. Într-o rochie albastră, până sub genunchi, o pereche de pantofi complicaţi în ochii mei şi o geantă mică pe care o puse pe unul din cele trei scaune ale mesei pe care o alese. 

Se ridică şi mă pupă extrem de teatral pe obraz. Îmi oferi o ţigară.

Tăcere.

Chelnerul ne ia comanda. Eu mi-am comandat un ceai, ea o limonadă.

Tăcere.

Soseşte ceaiul. Un timp de infuzare nedeterminat. Îşi primeşte şi ea limonada. Constată că e fără sare şi cere puţină de la bar. Chelnerul îi aruncă o privire nedumerită, dar îi onorează politicos comanda.

Tăcere.

Mă uit pe geam şi mă controlez. Nu vreau să fiu eu primul care spune ceva. O aud că tuşeşte uşor. Şi începe. 

- Probabil nu ştii de ce te-am chemat aici. 

- N-am nici cea mai vagă idee, îi răspund eu pe un ton neutru.

- În primul rând, vreau să-ţi spun că mi-ai lipsit. Iar apoi vreau să îţi spun că ai avut dreptate. Şi mă refer la acel anumit lucru pe care l-ai spus atunci şi care mi s-a părut extrem de nedrept şi nefondat. Ai avut dreptate. Nu pot să renunţ la oameni şi nu voi putea niciodată. E ceva în mine ce mă opreşte. Nu pot să cunosc nepăsarea. Dacă aş face-o ar fi ca şi cum eu nu aş exista. Nepăsarea mă neagă pe mine şi tot ce simbolizez eu. Şi da, ai avut dreptate şi când ai spus că... această atitudine a mea asupra oamenilor e un blestem. E chiar mai mult de atât. E o greutate ce mă trage mereu în jos şi mă afundă într-un nisip mişcător. E ca un labirint. E ca vanitatea pentru alţi oameni. Probabil e ca un păcat şi cineva a uitat să îl scrie pe lista potrivită. 

Tăcere. 

Încă 20 de minute de linişte. Nu ştiam ce să îi răspund. Cu Else mereu era aşa. Te uitai la ea şi nu vedeai un om. Vedeai un Univers de idei şi sentimente ce îţi depăşea capacitatea de înţelegere. Simţeai amintirile ei şi toate emoţiile ce ieşeau prin fiecare por. Dar niciodată nu ştiai ce să-i răspunzi, căci nu de răspunsuri avea ea nevoie ci mai degrabă de nişte adevăruri supreme pe care niciun om nu le poate concepe. De o afecţiune acerbă şi de o dedicare inumană. 

Îmi întrerupse şirul gândurilor spunându-mi că îi pare rău că m-a pus sa bat un drum degeaba dar că totuşi se bucură că m-a văzut.

A aşteptat puţin şi când nu a primit niciun răspuns s-a ridicat şi a plecat, achitând întreaga notă.

Ştiam că tăcerea mea urma să o interpreteze ca pe ceva negativ. Dar eram mai mult decât fericit că avusesem ocazia să o văd din nou. Doar îmi vopseam noii pereţi în culoarea ei preferată. Ştiam însă că nici eu şi nici nimeni altcineva nu îi poate oferi ceea ce îşi doreşte ea. Dorinţele ei depăşeau capacitatea oricărui om de a oferi ceva înapoi. Puteam însă să îi ofer ceea ce avea ea cu adevărat nevoie. Un echilibru subtil. Nu credeam însă că ea va ajunge vreodată să realizeze asta. Iar eu nu aveam cum să îi arăt.

Ignoranţă.

Joi seara. Ora 17.16. Apusul undeva la ora 16.40. O cameră în formă de pătrat cu un pentagon în mijloc. Stau cu picioarele pe un calorifer fierbinte şi mintea mea fierbe şi ea. Prea mult grade şi decepţii în interiorul ei.

Am sunat la trei numere de telefon şi am primit acelaşi răspuns: “Nu putem azi.”

Aparent azi e ziua când oamenii nu vor să poată sau când au uitat că pot. Trebuie să fie una din aceste variante. Nu găsesc un răspuns mai bun. Nu găsesc niciun răspuns.

Caloriferul se topeşte. Apocaliptic. În imaginaţia mea aştepţi în fiecare seară la ora opt la colţ cu o ciocolată caldă în mână. Şi cu zăpadă la plic. În imaginaţia mea e ceaţă şi urcăm pe vârful Omu. Într-o coajă de nucă. Legaţi la ochi. În imaginaţia mea oamenii sunt nişte fire de iarbă fericite. Dar imaginaţia mea se topeşte şi ea. De la frig.

Îmi strici toate surprizele când nu eşti aici.

Cotidian (IV).

- Sunt făcută din materialul greşit, Sherlock. E evident. Probabil s-a trezit cineva să combine substanţele nepotrivite, şi am ieşit eu singură cu ingredientul X pe post de nucleu. Magic, adevărat şi complet irelevant.

- Ah, domnişoară Schwarz! Dramatizaţi din nou. Sigur există cineva care să vă împărtăşească nesiguranţa şi râsul isteric în cele mai nepotrivite momente.

- Probabil există. Sau exista. Poate a murit, călcat de tramvai, îngropat de viu, cine ştie. Poate încă nu s-a născut. Poate sunt în secolul greşit. Atât de multe posibilităţi.

- Şi nu credeţi că ar putea fi cineva din apropierea dumneavoastră?

- Am crezut, am renunţat, am încercat să cred din nou. Dar nu, acum nu mai cred. Oamenii din jurul meu nu dansează în ploaie, ci se ascund în casă. Ei nu fac plimbări lungi pe jos, ci se afundă în vizuina lor imaginară. Oamenii din jurul meu nu mă caută decât atunci când au nevoie de un umăr, un genunchi sau o ureche de împrumut, sau poate de cineva care să le şteargă memoria. Cum ar putea ei să fie la fel ca mine?

- Păi într-un fel sau altul, ei sunt. Prin lucrurile mici pe care poate nu le vedeţi. Poate vă concentraţi prea mult pe diferenţele evidente dintre voi încât nu mai percepeţi şi asemănările.

- Poate. Dar nici ei nu îşi dau prea mult interesul.

- Va trebui atunci să vă daţi dumneavoastră interesul. Pentru că sunteţi altfel. Şi ar fi păcat să deveniţi la fel ca ei. Nu vă transformaţi într-o fiinţă umană plictisitoare, normală şi monotonă doar pentru că acesta e standardul zilelor noastre. Vă rog eu, nu.

- Fac tot ce pot Sherlock. Tot ce pot şi puţin mai mult de atât.

Pentru că nu ne dorim lucruri mari

Am în buzunar mărunţişuri
şi o pagină cu scris de mână
pe ea,
o dedicaţie de la cafea.
Am nouă cenţi
şi o agendă verde,
o castană prăjită,
în foc şi cremă
de mentă.
Am în buzunar un număr
cred că e de la pantof
l-am măsurat într-o seară
când te descalţai, lângă pat
şi-mi turnai pe pernă coniac.
Ne vedeam tot filmul
şi regia, şi muzica din fundal.
Şi sper să fi greşit
să fi alunecat
într-o neştire tăcută,
nesiguranţă acută
sau doar tăcere absurdă
ignoranţă mută?
Sper sincer să fii tu
cel pe care cred că îl ştiu
şi îl vreau
într-o casă pe plajă,
sau în munţi sau la Viena.
Sper sincer să fii tu
cel care îmi schimbă chipul
şi mersul şi timpul şi filmul. 
Pentru că am în buzunar multe mărunţişuri
dar din când în când mai arunc
şi oameni, şi teamă,
şi amintiri grămadă,
şi uit. 

Cataclism.

SOS. Să ne salvăm sufletele de la înec. Iminent. Un dezastru!

Eu nu ştiu să înot, asta e principala problemă.

O mare se întinde în faţa mea, dar aş putea să spun că e de fapt un ocean. Una din marile temeri. Apa, inundând toate căile respiratorii, orice gând sau sentiment, distrus,îmbibat în valurile uriaşe de apă. Nimic nu mai poate rămâne în urmă, decât cerneală împrăştiată pe parchet pe care apa nu a reuşit încă să o spele.

Un spiriduş apare de nicăieri. Suntem împreună în faţa unei mări, pe o plajă plină de meduze eşuate şi de scoici. Toate sunt sparte în jumătate, marcând parcă un teritoriu distinct, sacru, o altă lume. Apusul maritim. Soarele se scufundă printre valuri, luminând una din lumile de sub apă. Merită şi ei puţină lumină, din când în când. Poate-şi spală vasele sau hainele şi nu pot găsi detergentul fără lumina corespunzătoare.

Spiriduşul poartă o căciuliţă verde, cu ceva modele roşii. Am impresia că se apropie Crăciunul, deşi noi ne aflăm pe o plajă pustie. Pare un scoţian, sau un irlandez, nu ştiu exact.

- Domnişoară, ce faceţi pe-aici? Nu v-am mai văzut...

- Eu? Nu... Nimeni nu m-a mai văzut niciodată. Nici nu puteau să o facă. E imposibil să vezi ceva ce nu există.

- Dar păreţi să existaţi, cel puţin acum...

- Da, exist atunci când îmi răsfrâng teama. Când o simt, când o dau afară din minte ea îmi conferă o formă. Altfel, sunt ca o formă fără fond. Nimic, gol, vid, înţelegi?

- Aaa, mai greu. Şi totuşi, nu vrei să ne jucăm ceva?

- De exemplu?

- Spânzurătoare?

- Bine, îmi convine. Dar unde? Pe nisip?

- Da. Nisipul e perfect uneori. Vrei o ţigară?

- Nu mulţumesc, nu obişnuiesc să fumez...

Începem. Piticul cu scufie verzuie desenează pe nisip spaţiile şi spânzuratoarea. Încep să înşir litere la nimereală, vocale, consoane. Din cinci încercări nimeresc. Cuvântul e ‘amnezie’. Urmez eu...

Cuvinte complicate, esenţa mai simplă ca nicicând. Ne debarasăm de problemele interioare şi ne cufundăm într-un joc infantil ce ne va alina simţurile. Vedeţi voi, frazele acestea sunt precum lacul. Cândva, undeva, ori se vor scufunda, ori vor pluti pentru totdeauna şi nimeni nu va mai fi capabil să le găurească sau sa le dezumfle. Poate vom reusi să poluăm marea cu ele, să le împrăştiem peste tot, să formăm un plancton cu ajutorul căruia să ne acoperim orgoliul rănit. Doar cuvintele...

Jocul continuă. Legea junglei. Ce dezbatem noi aici, într-o spânzurătoare pe plajă? Moartea noastră sau doar cultura? Mereu. Mi-e imposibil să ştiu. Contradicţie, episodic, împuşcătură, gard, efemer.

- Încotro o luăm acum, domnule spiriduş?

- Ei, draga mea, cred că e cazul să ne despărţim... Şi acum poţi să-ţi deschizi ochii.

Coliziune.

Când ajungem la limitele disperării şi punga noastră cu minciuni s-a golit se pare că ne place extrem de mult să-i rănim pe ceilalţi. Cerem, cerem, cerem; totul fără nicio explicaţie plauzibilă şi ne prefacem că lucrurile sunt exact aşa cum trebuie să fie şi că noi suntem cei ce avem dreptate. 

Orgoliul nostru strânge din dinţi atunci când ceva îl contrazice. Se comportă precum un câine înfometat şi adoptă soluţia cea mai drastică: smulge osul şi fuge. Orgoliul nostru se destramă apoi, ca un fir prost cusut, şi în cele din urmă rămânem doar noi cu el, lingându-ne rănile mult prea adanci.

Şi, pentru că ne place să avem dreptate şi să ne agăţăm iresponsabil de orice decizie, oricât de nepotrivită ar fi ea, ajungem să fim patetici. Neînţeleşi, contrazişi, chiar violenţi. Ajută? Nu. Pentru că nicio decizie nu e acceptată fără să fie înţeleasă şi pentru că încăpăţânarea e un fenomen mult mai puternic decât am putea crede.

Dar astă seară nu mă pot plânge. N-am pierdut, n-am câştigat, ci doar mi-am demonstrat mie încă o dată că nu există dorinţa de a face bine, ci doar interese. Şi aşa lăsăm totul baltă şi plecăm în lume pentru că nimeni niciodată nu va ştii cine suntem cu adevărat. 

Vis 1.5.

Sub un nuc, când nu mi-e somn

mă acopăr şi mă cern,

când mi-e frig te chem să dormi,

dar n-auzi şi nu mă chemi.

Te-am cerut la marea albă

şi la soare, şi la munţi

dar nu te-au găsit niciunul

căci eşti rece şi tăcut.

Te-am chemat să vii, diseară,

să mă duci într-un castel

fără monştri sau balauri,

fără mâine, fără ieri.

Dar n-auzi, nu vezi, nu dormi

când orgolii prăbuşite

îţi sunt plapumă şi somn

într-o lume fără vise.

Iar eu sunt ca un pion

folosit, sacrificat

într-un nobil joc de şah

unde regele-i nebun.

Unde eşti şi cine eşti?

Ce iubire mi-ai purtat?

Cum iubeşti un om defect,

şi de ce nu m-ai iertat?

E elementar, e banal…

Îmi amintesc cine am fost, am uitat cine sunt. Am uitat unde merg. Am căutat, dar nu am găsit. Am închis toate uşile, am deschis trape, capcane, am căzut în ele, m-am rostogolit. Am fost ca un rac, închis într-o carapace mică, făcută însă din sticlă şi nămol; a spălat-o marea, au spălat-o oamenii ce s-au scăldat în mare. Au spart-o oamenii bruneţi, blonzi şi roşcaţi; poate şi şateni. Au mâncat-o, au fript-o. 

Mi-e atât de dor de mare, de munte, de un loc de acum câţiva ani, pe care poate atunci l-am urât. Aş vrea să revăd oamenii cu feţe frumoase, zâmbitoare, oameni pe care azi însa nu îi mai cunosc, sunt străini pentru mine. Mi-e dor de iarbă, verde crud, de apă cu impurităţi, de pereţii subţiri, chiar şi de muzica pe care o ascultam. De cartea aceea, de mersul lui, de părul ei, de certuri, de bocanci, de Monopoly, de orele pierdute, de oboseală.

Cine a spus că nu există nicio finalitate atunci când nu ştii unde mergi? Normal că există. Doar pentru că tu nu o poţi cunoaşte, nu înseamnă că ea nu e acolo. Doar pentru că nu am spus-o, nu înseamnă că nu am simţit-o. 

L'anamour

Vis 1.4.

Dragostea mea egoistă îşi linge rănile adânci,

ca un semizeu în noapte,

am îmbătrânit mereu.

În penumbră, prin mesteceni.

Pasul tău şi mersul meu,

am îmbătrânit mereu.

Ochiul meu, ca o magie,

e trecut, e viitor,

e o coală de hârtie, e pierdut pe trupul tău.

Am îmbătrânit mereu.

Am pierdut-o, e deplină,

inima, a putrezit.

Când?

Nimeni n-a ştiut, nu ştie,

dar tu ştiu că m-ai trezit.

Mersul meu e dansul vieţii,

pasul tău e tot ce vreau,

să-l sărut, să-l strâng la piept,

am îmbătrânit mereu.

Depravată, ca o scoică,

un balaur, căpcăun,

sunt o fire dificilă, o păpuşă din săpun.

Spală-mă cu apă caldă şi topeşte-mă acum.

Am îmbătrânit mereu,

ca un orb, un semizeu,

văd prin tine, simt prin tine.

Iartă-mă, sunt doar un om,

eşti salvarea mea deplină. 

Dragă Borcănaş,

Vine iarna şi mi-am uitat pantofii căptuşiţi cu blană la tine acasă. E frig acolo şi plouă des, iar ei s-au topit, ca două brioşe lăsate la soare.

Vine iarna, dar nu ninge. E gri, e puţin frig, dar cel mai grav e că e plin de tristeţe în oraşul acesta mut. Mai ales noaptea, când se lasă toate aceste umbre şi oamenii cu pelerine negre ne pândesc din spatele perdelelor. Mi-e şi frică să mai dorm acum.

Vroiam să-ţi mai reamintesc şi de vremurile trecute, când dovlecii creşteau în toate parcurile noastre, când credeam cu toţii în ceva şi aşteptam Crăciunul ca să ne petrecem timpul vorbind câte trei ore la telefon.

Iar acum, pentru că am atât de multe de spus, dar atât de puţine cuvinte în micul meu calculator, vreau să nu uiţi cine eşti. Pentru că dacă tu îţi aminteşti probabil îmi vei aminti şi mie într-o zi.

Cu drag, A. 

boom

"I got a stone where my heart should be"

Pentru că iluzia se scrânteşte singură, chiar şi atunci când a fost uitată. 

Libertate în mintea mea putredă…

Şi astăzi: 

Bruce Springsteen - Fire 

Târziu în noapte n-avem nici nume şi nici vârstă. N-avem nici măcar chipuri sau mâini pe care alţii le-ar putea privi pentru a ne cunoaşte. Avem întunericul, avem forma, avem nimicul.

Ora 22:34, iar Else îşi plimba picioarele obosite pe strada principală. Praful se ridica la ore fixe, de fiecare dată când o maşină accelera. Casele erau în flăcări, oraşul ardea. Toată lumea plecase, nimic nu respira. Oraşul urla, ţipete intermitente; urletele răzbăteau peste toate câmpurile şi pădurile din împrejurimi.

Else porni muzica, iar oraşul era deja scrum. Chitara era undeva în fundal, un element de nelipsit. Se auzeau şi bombele şi sughiţurile celor ce plângeau.

Ora 22:35. Îşi legă şireturile de la pantofii negri şi pleca spre ea. Închise uşa, alergă pe scări, era din nou în întârziere. Porni motorul maşinii şi se strădui să-şi facă loc printre şoferii ce claxonau şi îşi adresau cuvinte ciudate. Era pierdut într-o junglă urbană, superficială.

Blocurile ardeau şi ardeau, dar nu se făceau scrum. Oamenii dansau ciudat, se învârteau unul în jurul celuilalt, dar nu păreau să se întâlnească vreodată.

Era la al doilea semafor deja, iar Else îl aştepta pe o stradă lăturalnică.

Ora 22:40. Înghiţea cu greu boabele de piper, nici măcar nu înţelegea de ce trebuia să le mănânce. Îi spusese ieri că au gust de cafea cu miere, dar nu era aşa.

Oameni de pe stradă aveau feţele acoperite cu material negru, ea era singura ce-şi purta chipul descoperit ş aştepta să vină maşina roşie. Se uită la ceas, trecură deja cinci minute.

Un necunoscut se apropie de ea şi îi înmână un bilet. Avea chipul mascat şi mănuşi.

Ora 23:06. Else stătea pe marginea patului îmbraţişându-şi genunchii. Se uită spre tavan şi totul se învârtea. Oraşul era în flăcări, bombele cădeau, iar muzica se auzea de undeva departe. 

Vis 1.3.

M-am trezit la miezul nopţii, ceasul lui Else suna. Îngrozitor, înspăimântător. Două bătăi de inimă pe secundă, iar efectele secundare sunt acum insomnia şi o doză rezonabilă de dureri de cap.

Mi-am pregătit o cafea tare şi m-am aşezat apoi pe marginea patului. O priveam cum doarme cu părul revărsat pe plapuma albastră şi cu figura contorsionată. Părea să aibă un vis. Nu aş putea spune dacă era bun sau rău, iar mâinile încordate şi zâmbetul ce revenea la fiecare 15 secunde  pe faţa ei nu reprezentau un diagnostic concludent.

Am închis apoi lumina şi m-am pus în pat. Nu puteam dormi. Eram prins într-o realitate paralelă unde fiecare secundă mă lovea ca un bolovan şi eram deci bătut cu pietre.

În timp ce-mi ştergeam sângele de pe faţă Else se ridică din mormanul cu pietre. Îşi scutură rochia şi începu să râdă, inexplicabil. Îşi aprinse apoi o ţigară cu bricheta scoasă dintr-un buzunar invizibil şi începu să-mi povestească.

- Era târziu, era noapte, era frig, erau tunete, era pădure, eram singură. În visul ăsta totul s-a schimbat. Oamenii nu erau oameni, erau doar pietre, iar pietrele erau oameni. Înţelegi? -

Nu, sincer habar nu aveam ce vroia să-mi spună. Am ascultat-o totuşi.

- Şi peste tot pe stradă ploua cu pietre. Era îngrozitor. Îţi dai seama că m-am trezit, zgomotul era mult prea înfiorător.

M-am trezit şi erai în sfârşit lângă mine. Ştii cât de mult am aşteptat să deschid ochii şi să te văd acolo? Respirai cu greu, de parcă şi peste tine ploua cu pietre. Îţi mişcai încet mâinile şi genele, foşneau păturile sub tine, totul se mişca, precum un vânt de toamnă ce se joacă şi nu mai oboseşte.

M-am prins apoi de o sfoară ce cobora din perete şi am ajuns în întuneric; într-un pod mic şi aglomerat, plin de cărţi şi de praf. Am simţit atunci că lipseşte ceva. Am pierdut bucăti din mine undeva şi ştiu că nu le pot găsi. E bine, e rău? –

Din nou nu ştiam ce i-aş putea răspunde. Ea mă vedea peste tot şi tot ce era bun în lume vedea în mine.

Sângele se închegase deja pe buza mea, iar Else începu să tuşească. Aş fi luat-o de acolo şi aş fi dus-o pe plaja din Bahamas pe care vroia mereu să se plimbe. Nu puteam însă, pentru că şi eu la fel ca şi ea pierdusem ceva ce trebuia să caut, dar nu şi să găsesc.

Nostalgie.

Cad stropi mari, grei, ca de plumb, peste capetele noastre aplecate. Pelerina nu ajută, iar umbrela se răsuceşte atunci când încerc să o „aprind”. Ascultăm ploaia, împreună. Suntem umbre argintii, fantome, ne prindem mâinile şi ne pierdem.

Iese din maşină şi îşi bea cafeaua în fiecare dimineaţă de parcă ar trăi la munte: pune cinci cuburi de gheaţă şi puţin zahăr, lapte din belşug şi apă clocotită. Amestecul nu e dintre cele mai bune, dar măcar o trezeşte.

„Îmi plăcea să mă joc cu gheaţă şi lime-uri, cândva.”

Îi spuse asta zâmbind.

„Adică?”

„Adică eram o ciudată.”

„Şi acum?”

„Şi acum e la fel. Doar că ai apărut tu.”

„Şi asta schimbă ceva?”

„Da, schimbă totul.”

Îşi bea cafeaua cu paiul ca nu cumva să-şi păteze dinţii sau buzele cu negreală. Ghiceşte în zaţul cafelei după ce aceasta s-a evaporat. Cei 2500 de metri altitudine o ajută, fac aerul mai limpede şi magia mai simplă şi eficientă. Îi vrăjeşte mănuşile când el doarme în cort şi se plânge de degetele îngheţate.

Când ea îşi bea limonada o bea cu sare, iar ciocolata o mănâncă întotdeauna uşor topită.

El îşi strânge jacheta mai aproape de corp şi cască; deja e târziu, iar cele n nopţi nedormite îşi spun cuvântul. Cearcăne, o bătaie cu perne şi un „somn uşor” şoptit la ureche. Îţi aduci aminte?

Priveau răsăritul împreună, rătăcind pe străzi.

E prezentul, imaginaţia şi puţin din trecut, doar o propoziţie.

Tu, oriunde-ai fi, să ştii că îmi lipseşti.