Consecințe 0.5

Am aruncat lanțurile putrezite în mare

ca o dezamăgire, ca o farfurie,

un măr și șase pahare.

O eliberare și două trăznete amare,

ca un vin fiert din cămară și plita ne arde.

Ne arde părul și cerul gurii,

mâncându-ne nervii și timpul,

lăsându-ne singuri, să fierbem.

Și ne-aruncăm în mare, ne răcorim,

apoi mirosim a sudoare, nespălați,

și apa ne trage la fund. 

Consecinţe 0.4

La douăzeci de minute de aici

într-un parc cocoșat

stă un melc, rezemat

de o cochilie albastră,

legat cu un fir de aţă

de un copac aplecat

de spate.

și-n aer miroase a brad

a rumeguș și mucegai

toate amestecate

cu un iz de speranţă

și castane.

când plouă afară

și oamenii zbiară

pe străzi și la geamuri,

cochilia lui beteagă

se strânge și-adună

noroi.

Iar parcul e gol. 

Consecințe 0.1

August. 

Se învârtea vântul în rotocoale mici, pufoase, calde și apoi cădea pe brațele ei și pe umerii goi.

Își plimbau picioarele dezgolite și obosite prin aer și praf urmărind aleea ce ducea spre hotel. O adunătură cel puțin neobișnuită și două limbi combinate într-un schimb de replici și figuri expresive. Era târziu, mașinile încă nu ajunseseră, stăteau la cozi interminabile pe serpentine de munte. Se simțeau bine pentru că parcurseră drumul pe jos și niciun urs nu le întrerupse plimbarea. Aveau mâncare, suc, păr blond, brunet și șaten și multă tinerețe. Multe vise pe poteci.

Pinii se aplecau peste hotel într-o manieră bizară, de parcă voiau să îl învelească. Piscina era secată și nimeni nu poposea pe afară. Era liniște.

În sfârșit, se gândi ea. Liniște, soare, oameni puțini. Pot în sfârșit să iau o pauză. Să gândesc. 

Ceilalți intrară în hotel aruncând priviri către ea.

'Mai stau puțin pe aici'. 

Ei plecară.

De ce pietrele? De ce liniștea? De ce nu a spus nimic? De ce ironia? De ce întârzie și acum? Oare unde e? Ah. Probabil nu vine. E târziu, prea târziu.

Se așeză pe scări. Așteptarea. Soseau oameni, saluturi și întrebări, dar nu erau cei așteptați. Nu, niciodată. Plecă.

Două ore mai târziu se plimba cu oameni cunoscuți în cercuri. Sfaturi și un colac de salvare întins. Încerca să înțeleagă.

'Știu că e totul stupid și imatur, știu că așa va rămâne și nici măcar nu vreau să încerc să schimb asta. E un dezechilibru ciudat, dar știu că o să îmi lipsească. Locul acesta, mirosul, amintirile și toate cuvintele spuse pe care le voi uita. Îmi lipsesc chiar și acum când tot ce primesc sunt pietre în pantofi și simt că mă scufund. Îmi lipsește deja sentimentul pe care îl tot simt de câțiva ani. Nesiguranță, nerăbdare, un strop de adrenalină, o speranță bizară și nefondată, ciocolată aerată, o rugăminte, o decepție și un refuz, o îmbrățișare, luna plină și miros de pin. Imposibil de descris. Nu vreau să mă schimb. Nu vreau să pierd momentul acesta oricât de imposibil e el. Nu vreau ca peste ani să mă găsesc gândindu-mă la el, dar să nu îl pot lua înapoi'.

El râse, iar după momente de tăcere răspunse.

'Simți ce vrei tu să simți. Asta nu înseamnă că e adevărat. O să vorbesc cu el. Tocmai pentru că te înțeleg și vreau să fie bine pentru voi. Dar eu cred că pietrele vor rămâne mereu acolo. O să vă trageți în jos unul pe celălalt; e ca o luptă, mereu iese cineva lovit, dar e plină de adrenalină și bizar de satisfăcătoare, iar după o perioadă mai lungă de pace și de calm vei dori să o retrăiești, doar pentru finalitatea ei. Dar mereu va exista un zid între voi. Nu aveți o punte de legătură, nu aveți nimic decât acea luptă care seamănă destul de mult cu fericirea. Și îmi doresc sincer să nu te întorci la ea, dar știu că o vei face...'

Castane.

'Nu trebuie să spui da, dacă nu îţi doreşti asta. Evident. 

Dar continui să fumezi. Ştii că îţi face rău. Ţi-am spus asta de o mie de ori. Vezi? Acum e o mie plus unu.'

Stinse ţigara şi încetă să se mai ascundă după copaci. Zâmbea. Genul de zâmbet acru. Un kilogram de lămâi şi o excursie în Africa. Unde nu plânge cerul. 

'Nu sunt eu zilele acestea. De asta fumez.'

'Am visat cu tine acum două nopţi. Am visat că te-ai întors, după nouă ani. Erai căsătorit. M-am bucurat. Am ştiut atunci că nu mai lucrezi prin supermarket-uri sau benzinării sau la fiare vechi. Am ştiut că eşti din nou tu. Am vrut să îţi scriu. Dar apoi mi-am dat seama că probabil nu îţi aminteşti de mine. A trecut aşa mult timp.'

'E în regulă. Puteai să scrii. Ştiu că te-am întrebat cum ai mers în ziua aceea. Ultima zi. Mă rog, nu ultima. Ultima a fost pe drum. Mergeam în sensuri opuse. 

Dar da, e bine acum. Oarecum. După cum ţi-am zis, nu sunt eu zilele astea. N-am mai fost de mult. 

Ştii, puteam să te sun. El... avea numărul tău. Dar am zis că mai bine nu. Eram convins că e ceva trecător.'

'Da, cred că aşa a şi fost. Ceva trecător. Ceva de aprilie. Ceva de mai. La o casă de lângă Căpuş. Ceva cu Predeal şi un hotel dărăpănat. Apoi au urmat brazi crescuţi invers şi vise (destrămate) pe poteci. Dar a fost bine.'

Mai aprinse o ţigară. Era la fel în capul meu. Cu acelaşi hanorac şi singura pereche de pantaloni pe care o ştiam. Era haotic şi n-ar fi putut nimeni să îl înţeleagă decât poate eu. 

În clocot.

E inexplicabilă distanţa aceasta ce se formează câteodată între noi. E ca un diavol ce se pierde în detalii, până când devine foc şi cenuşă iar apoi e mai puternic ca niciodată. Când se întâmplă mă afund într-o tăcere ciudată, o vioară stricată, un om gata să zboare şi care nu a mai dormit de zile bune. Cred, în secret, că sunt îndrăgostită de toţi oamenii, şi acum în special de tine.

Distanţa mă transformă. Toţi demonii se adună în jurul unui foc de culoare albastră şi murmură incantaţii. Efectul este dezastruos. Explozii, descumpănire, vulcanii noroioşi, capete tăiate. Am încercat să induc demonii în eroare cu şampanie pusă la rece şi dansuri sub lună. Am încercat şi dansul ploii, însă nimic nu pare să funcţioneze. Cred că singura soluţie e să eliminăm cauza. Distanţa. Distanţa ca un papuc peticit şi tensiunea ce se acumulează când încerci să îi legi şiretul. Distanţa ca un vin ţinut la o temperatură nepotrivită care s-a acrit.

Aş vrea să te iau de mână şi să ne teleportăm într-un loc în care să fii tu, în care demonii noştri să spună incantaţiile împreună şi să se privească în ochi, nu să se evite şi să se ascundă în tigăi diferite.

Cotidian şi scorţişoară.

După doi ani de tăcere, Else mă sună. Pe neaşteptate. Eram cocoţat pe o scară şi îmi vopseam peretele de la noul apartament în nuanţe de albastru când am auzit un zăngănit bine cunoscut. Numărul m-a şocat. Conversaţia a fost scurtă. Mi-a cerut să ne vedem cât de repede posibil la o anumită cafenea pe care o ştiam amândoi mult prea bine. Din fericire eram liber chiar în ziua următoare. Am stabilit ora, ca de obicei oră fixă, Else nu putea concepe altfel. Mi se părea că citesc ceva diferit în vocea ei, dar cumva simţeam că nu s-a schimbat deloc. 

M-am trezit devreme şi m-am îmbrăcat incet, tacticos. Mi-am făcut un mic dejun în stil englezesc şi am băut o cană de cafea cu lapte. Şi multă miere. Nu pot bea cafeaua aşa cum e ea de fapt, amară. 

Când mai erau 20 de minute până la ora stabilită mi-am luat umbrela şi am ieşit din casă. Am făcut o plimbare prin ploaie până la cafenea, lucru pe care nu îl mai făcusem chiar de la ultima întâlnire cu ea. 

Ca de obicei, era deja acolo. Într-o rochie albastră, până sub genunchi, o pereche de pantofi complicaţi în ochii mei şi o geantă mică pe care o puse pe unul din cele trei scaune ale mesei pe care o alese. 

Se ridică şi mă pupă extrem de teatral pe obraz. Îmi oferi o ţigară.

Tăcere.

Chelnerul ne ia comanda. Eu mi-am comandat un ceai, ea o limonadă.

Tăcere.

Soseşte ceaiul. Un timp de infuzare nedeterminat. Îşi primeşte şi ea limonada. Constată că e fără sare şi cere puţină de la bar. Chelnerul îi aruncă o privire nedumerită, dar îi onorează politicos comanda.

Tăcere.

Mă uit pe geam şi mă controlez. Nu vreau să fiu eu primul care spune ceva. O aud că tuşeşte uşor. Şi începe. 

- Probabil nu ştii de ce te-am chemat aici. 

- N-am nici cea mai vagă idee, îi răspund eu pe un ton neutru.

- În primul rând, vreau să-ţi spun că mi-ai lipsit. Iar apoi vreau să îţi spun că ai avut dreptate. Şi mă refer la acel anumit lucru pe care l-ai spus atunci şi care mi s-a părut extrem de nedrept şi nefondat. Ai avut dreptate. Nu pot să renunţ la oameni şi nu voi putea niciodată. E ceva în mine ce mă opreşte. Nu pot să cunosc nepăsarea. Dacă aş face-o ar fi ca şi cum eu nu aş exista. Nepăsarea mă neagă pe mine şi tot ce simbolizez eu. Şi da, ai avut dreptate şi când ai spus că... această atitudine a mea asupra oamenilor e un blestem. E chiar mai mult de atât. E o greutate ce mă trage mereu în jos şi mă afundă într-un nisip mişcător. E ca un labirint. E ca vanitatea pentru alţi oameni. Probabil e ca un păcat şi cineva a uitat să îl scrie pe lista potrivită. 

Tăcere. 

Încă 20 de minute de linişte. Nu ştiam ce să îi răspund. Cu Else mereu era aşa. Te uitai la ea şi nu vedeai un om. Vedeai un Univers de idei şi sentimente ce îţi depăşea capacitatea de înţelegere. Simţeai amintirile ei şi toate emoţiile ce ieşeau prin fiecare por. Dar niciodată nu ştiai ce să-i răspunzi, căci nu de răspunsuri avea ea nevoie ci mai degrabă de nişte adevăruri supreme pe care niciun om nu le poate concepe. De o afecţiune acerbă şi de o dedicare inumană. 

Îmi întrerupse şirul gândurilor spunându-mi că îi pare rău că m-a pus sa bat un drum degeaba dar că totuşi se bucură că m-a văzut.

A aşteptat puţin şi când nu a primit niciun răspuns s-a ridicat şi a plecat, achitând întreaga notă.

Ştiam că tăcerea mea urma să o interpreteze ca pe ceva negativ. Dar eram mai mult decât fericit că avusesem ocazia să o văd din nou. Doar îmi vopseam noii pereţi în culoarea ei preferată. Ştiam însă că nici eu şi nici nimeni altcineva nu îi poate oferi ceea ce îşi doreşte ea. Dorinţele ei depăşeau capacitatea oricărui om de a oferi ceva înapoi. Puteam însă să îi ofer ceea ce avea ea cu adevărat nevoie. Un echilibru subtil. Nu credeam însă că ea va ajunge vreodată să realizeze asta. Iar eu nu aveam cum să îi arăt.

Cotidian (IV).

- Sunt făcută din materialul greşit, Sherlock. E evident. Probabil s-a trezit cineva să combine substanţele nepotrivite, şi am ieşit eu singură cu ingredientul X pe post de nucleu. Magic, adevărat şi complet irelevant.

- Ah, domnişoară Schwarz! Dramatizaţi din nou. Sigur există cineva care să vă împărtăşească nesiguranţa şi râsul isteric în cele mai nepotrivite momente.

- Probabil există. Sau exista. Poate a murit, călcat de tramvai, îngropat de viu, cine ştie. Poate încă nu s-a născut. Poate sunt în secolul greşit. Atât de multe posibilităţi.

- Şi nu credeţi că ar putea fi cineva din apropierea dumneavoastră?

- Am crezut, am renunţat, am încercat să cred din nou. Dar nu, acum nu mai cred. Oamenii din jurul meu nu dansează în ploaie, ci se ascund în casă. Ei nu fac plimbări lungi pe jos, ci se afundă în vizuina lor imaginară. Oamenii din jurul meu nu mă caută decât atunci când au nevoie de un umăr, un genunchi sau o ureche de împrumut, sau poate de cineva care să le şteargă memoria. Cum ar putea ei să fie la fel ca mine?

- Păi într-un fel sau altul, ei sunt. Prin lucrurile mici pe care poate nu le vedeţi. Poate vă concentraţi prea mult pe diferenţele evidente dintre voi încât nu mai percepeţi şi asemănările.

- Poate. Dar nici ei nu îşi dau prea mult interesul.

- Va trebui atunci să vă daţi dumneavoastră interesul. Pentru că sunteţi altfel. Şi ar fi păcat să deveniţi la fel ca ei. Nu vă transformaţi într-o fiinţă umană plictisitoare, normală şi monotonă doar pentru că acesta e standardul zilelor noastre. Vă rog eu, nu.

- Fac tot ce pot Sherlock. Tot ce pot şi puţin mai mult de atât.

Cataclism.

SOS. Să ne salvăm sufletele de la înec. Iminent. Un dezastru!

Eu nu ştiu să înot, asta e principala problemă.

O mare se întinde în faţa mea, dar aş putea să spun că e de fapt un ocean. Una din marile temeri. Apa, inundând toate căile respiratorii, orice gând sau sentiment, distrus,îmbibat în valurile uriaşe de apă. Nimic nu mai poate rămâne în urmă, decât cerneală împrăştiată pe parchet pe care apa nu a reuşit încă să o spele.

Un spiriduş apare de nicăieri. Suntem împreună în faţa unei mări, pe o plajă plină de meduze eşuate şi de scoici. Toate sunt sparte în jumătate, marcând parcă un teritoriu distinct, sacru, o altă lume. Apusul maritim. Soarele se scufundă printre valuri, luminând una din lumile de sub apă. Merită şi ei puţină lumină, din când în când. Poate-şi spală vasele sau hainele şi nu pot găsi detergentul fără lumina corespunzătoare.

Spiriduşul poartă o căciuliţă verde, cu ceva modele roşii. Am impresia că se apropie Crăciunul, deşi noi ne aflăm pe o plajă pustie. Pare un scoţian, sau un irlandez, nu ştiu exact.

- Domnişoară, ce faceţi pe-aici? Nu v-am mai văzut...

- Eu? Nu... Nimeni nu m-a mai văzut niciodată. Nici nu puteau să o facă. E imposibil să vezi ceva ce nu există.

- Dar păreţi să existaţi, cel puţin acum...

- Da, exist atunci când îmi răsfrâng teama. Când o simt, când o dau afară din minte ea îmi conferă o formă. Altfel, sunt ca o formă fără fond. Nimic, gol, vid, înţelegi?

- Aaa, mai greu. Şi totuşi, nu vrei să ne jucăm ceva?

- De exemplu?

- Spânzurătoare?

- Bine, îmi convine. Dar unde? Pe nisip?

- Da. Nisipul e perfect uneori. Vrei o ţigară?

- Nu mulţumesc, nu obişnuiesc să fumez...

Începem. Piticul cu scufie verzuie desenează pe nisip spaţiile şi spânzuratoarea. Încep să înşir litere la nimereală, vocale, consoane. Din cinci încercări nimeresc. Cuvântul e ‘amnezie’. Urmez eu...

Cuvinte complicate, esenţa mai simplă ca nicicând. Ne debarasăm de problemele interioare şi ne cufundăm într-un joc infantil ce ne va alina simţurile. Vedeţi voi, frazele acestea sunt precum lacul. Cândva, undeva, ori se vor scufunda, ori vor pluti pentru totdeauna şi nimeni nu va mai fi capabil să le găurească sau sa le dezumfle. Poate vom reusi să poluăm marea cu ele, să le împrăştiem peste tot, să formăm un plancton cu ajutorul căruia să ne acoperim orgoliul rănit. Doar cuvintele...

Jocul continuă. Legea junglei. Ce dezbatem noi aici, într-o spânzurătoare pe plajă? Moartea noastră sau doar cultura? Mereu. Mi-e imposibil să ştiu. Contradicţie, episodic, împuşcătură, gard, efemer.

- Încotro o luăm acum, domnule spiriduş?

- Ei, draga mea, cred că e cazul să ne despărţim... Şi acum poţi să-ţi deschizi ochii.

Vis 1.5.

Sub un nuc, când nu mi-e somn

mă acopăr şi mă cern,

când mi-e frig te chem să dormi,

dar n-auzi şi nu mă chemi.

Te-am cerut la marea albă

şi la soare, şi la munţi

dar nu te-au găsit niciunul

căci eşti rece şi tăcut.

Te-am chemat să vii, diseară,

să mă duci într-un castel

fără monştri sau balauri,

fără mâine, fără ieri.

Dar n-auzi, nu vezi, nu dormi

când orgolii prăbuşite

îţi sunt plapumă şi somn

într-o lume fără vise.

Iar eu sunt ca un pion

folosit, sacrificat

într-un nobil joc de şah

unde regele-i nebun.

Unde eşti şi cine eşti?

Ce iubire mi-ai purtat?

Cum iubeşti un om defect,

şi de ce nu m-ai iertat?

Latitudine.

Am ieşit din cerc plângând,

m-am schimbat şi am urlat,

te-am crezut, te-am blestemat,

am ieşit şi am uitat.

Şi am dat de un pătrat

şi pe el l-am sfărâmat,

ca un melc de catifea

l-am legat, l-am împletit,

l-am iubit şi l-am jelit.

M-am întors în cerc din nou,

ca-ntr-un labirint de fier.

Am mâncat, am ronţăit

inima ca felul doi

şi apoi am înghiţit

tot noroiul dintre noi.

Şi-a urmat apoi un romb,

l-am cârpit, l-am meşterit

cu o fundă l-am strivit

sub papucul meu de om.

La sfârşit am construit

din iubire şi moloz

douăzeci de fluturi mov

care au plecat spre nord.

Am rămas cu şase sfori

şi cu un motor defect

într-un negru abanos,

am rămas ca într-un neg,

cu puroi.

Ş-a venit un cavaler

cu armură şi un coif

pe o bicicletă mare,

m-a furat, m-a dus departe.

Sunt acum într-un castel,

şi-mi simt viaţa cum pulsează

fără corpuri drept străjeri

sunt doar eu şi doar cu el. 

Vis 1.3.

M-am trezit la miezul nopţii, ceasul lui Else suna. Îngrozitor, înspăimântător. Două bătăi de inimă pe secundă, iar efectele secundare sunt acum insomnia şi o doză rezonabilă de dureri de cap.

Mi-am pregătit o cafea tare şi m-am aşezat apoi pe marginea patului. O priveam cum doarme cu părul revărsat pe plapuma albastră şi cu figura contorsionată. Părea să aibă un vis. Nu aş putea spune dacă era bun sau rău, iar mâinile încordate şi zâmbetul ce revenea la fiecare 15 secunde  pe faţa ei nu reprezentau un diagnostic concludent.

Am închis apoi lumina şi m-am pus în pat. Nu puteam dormi. Eram prins într-o realitate paralelă unde fiecare secundă mă lovea ca un bolovan şi eram deci bătut cu pietre.

În timp ce-mi ştergeam sângele de pe faţă Else se ridică din mormanul cu pietre. Îşi scutură rochia şi începu să râdă, inexplicabil. Îşi aprinse apoi o ţigară cu bricheta scoasă dintr-un buzunar invizibil şi începu să-mi povestească.

- Era târziu, era noapte, era frig, erau tunete, era pădure, eram singură. În visul ăsta totul s-a schimbat. Oamenii nu erau oameni, erau doar pietre, iar pietrele erau oameni. Înţelegi? -

Nu, sincer habar nu aveam ce vroia să-mi spună. Am ascultat-o totuşi.

- Şi peste tot pe stradă ploua cu pietre. Era îngrozitor. Îţi dai seama că m-am trezit, zgomotul era mult prea înfiorător.

M-am trezit şi erai în sfârşit lângă mine. Ştii cât de mult am aşteptat să deschid ochii şi să te văd acolo? Respirai cu greu, de parcă şi peste tine ploua cu pietre. Îţi mişcai încet mâinile şi genele, foşneau păturile sub tine, totul se mişca, precum un vânt de toamnă ce se joacă şi nu mai oboseşte.

M-am prins apoi de o sfoară ce cobora din perete şi am ajuns în întuneric; într-un pod mic şi aglomerat, plin de cărţi şi de praf. Am simţit atunci că lipseşte ceva. Am pierdut bucăti din mine undeva şi ştiu că nu le pot găsi. E bine, e rău? –

Din nou nu ştiam ce i-aş putea răspunde. Ea mă vedea peste tot şi tot ce era bun în lume vedea în mine.

Sângele se închegase deja pe buza mea, iar Else începu să tuşească. Aş fi luat-o de acolo şi aş fi dus-o pe plaja din Bahamas pe care vroia mereu să se plimbe. Nu puteam însă, pentru că şi eu la fel ca şi ea pierdusem ceva ce trebuia să caut, dar nu şi să găsesc.

Despre pietre...

Îmi învârteam ieri rochia

La carnavalul trist,

Te-am căutat prin corturi

Credeam c-am să te vad,

Luptându-te cu leii

Cântând la un trombon,

Sau poate ca un clovn.

Dar nu erai acolo

Mă-ntreb... unde ai fost?

Poate pe-o plajă mică

Bahamas, poate Congo?

Cu pietrele în şlapi

Şi c-un batic în păr

N-am ştiut, nu ştiu nici azi,

De unde să te chem.

Şi mai vorbesc cu scoica

O-ntreb despre trecut

Îmi spune că-i târziu

S-arăt, să simt, să spun.

N-ai să te-arăţi nici mâine

La stâncile pustii,

N-ai să te-arăţi şi ştiu

E prea tarziu sa-ti scriu.

Nu îmi găsesc azi timpul

Nici mersul, nici parfumul

Nici rochia cenuşie

S-au dus toate... ca fumul. 

Pentru că azi plouă.

- Care e cel mai preţios dar ce l-a primit imaginaţia ta în ultimele 400 de zile?

Ar putea fi vorba despre nişte mici lecţii.

Am învăţat cum să renunţ. Nu ştiam să fac asta până ieri, când în drum spre gară un ghiveci cu flori s-a prăbuşit neajutorat în faţa mea. Mi-am dat seama că el a renunţat la înălţimi în favoarea solului. Uneori lucrurile cocoşate pot fi mult mai drepte decât cele a căror povară nu o cunoaştem încă.

Am invăţat să aştept, în timp ce tu îţi parcai maşina. Pentru un moment am crezut c-ai plecat, dar monstruleţul din capul meu a fost încet încet redus la tăcere.

Am învăţat să merg şi să vorbesc, iar azi cuvintele sunt o licoare fermecată.

Totuşi acum, când plouă cu furie, o să-mi rezerv timp şi o să-ţi dăruiesc tăcerea. Manualul de instrucţiuni îţi va spune cum să te joci cu ea. Cel mai important este însă ceasul ce l-ai uitat la mine pe birou. Mi-e teamă că va îngheţa şi se va sparge.

Unde va curge timpul atunci când noi vom fi deja plecaţi spre două ţărmuri diferite? 

Eroziune.

Am erodat tot ce mi-ai dat: mentă, cuişoare, cacao şi sentimente.

A rămas un râu limpede ce acum spală hainele negre ale timpului. Le-a murdărit cu funingine acum multă vreme. Se juca singur pe o coastă pustie şi privea cum marea îşi sapă mormântul în nisip şi-şi lasă acolo membrele infirme sau gândurile deja fumate. Atunci a plouat cenuşiu şi marea a plecat acasă. Şi-a luat pelerina galbenă şi a fugit. El, timpul, a rămas cu ochii goi, căutând eternitatea şi fantezia. Erau chiar sub nasul lui, dar mirosul de peşte îl ameţise deja.

Am erodat 12 ore din zi pentru tine: le-am facut piatră, dinamită şi nămol; le-am facut cuvinte, senzualitate şi ţigări.

Când fulgeră timpul se adăposteşte în copaci. Se caţără în ei şi le răzuieşte coaja sperând că va câştiga ceva. Cândva a găsit o domnişoară naufragiată ce-şi căuta copilăria, dar nu a ţinut-o prea mult în preajma lui. La început îi plăceau cuvintele ei şi părul rebel ce şi-l dădea pe spate, dar apoi au ajuns să-l plictisească. Acum iese seara şi vorbeşte cu marea pentru că se simte singur.

Am erodat un castel şi m-am prelins deodată cu apa prin cotloanele înguste. Ecoul mersului meu e şi el ruginit.

Uneori mai culeg mierle de pe gard şi-ţi sculptez nimfe într-o carte pe care n-o vei citi… 

Creioane.

Liniştea din bibliotecă îi apărea ca un tentacul de caracatiţă ce încerca să-i sugrume trecutul, cel pe care nici nu-l avea. Într-un fel ar fi preferat să-l uite, să-l îngroape sub un nuc şi să scrie descântece noaptea târziu. Pe de altă parte nici nu ştia cu adevărat ce-şi doreşte de la acel trecut demult uitat.

Camera era largă, pereţii albi cu câteva tablouri agăţate haotic. Mesele de stejar erau în general libere, cu excepţia a trei persoane printre care se afla şi ea. Îşi încrunta sprâncele într-un mod ce promitea multe riduri la bătrâneţe şi bătea cu un creion verde în masă. Brusc îşi aduse aminte. Amnezia se topi ca o îngheţată de ciocolată în iulie şi ea începu să vorbească atrăgând privirile tuturor.

‘ Era şase mai. Ne plimbam pe străduţele Parisului şi râdeam. De orice, de nimeni. Aveam o pungă gri, umplută de nişte creioane. Când am ajuns în locul unde răsare soarele l-am rugat să mă deseneze. Mi-a spus că nu ştie. Şi totuşi l-am convins.

În august plecam la mare. Alergam desculţi prin nisip şi construiam castele. Ne jucam cu focul şi cu visele, jonglam cu ele.

Ieri i-am văzut chipul: un portret în creion. Am crezut că a venit să mă vadă, pentru prima dată.

Ma-ntreb dacă uneori ţi-e dor de mine, atunci când vorbeşti despre vreme sau când ţi-e sete. ’

Lapsus.

M-am trezit pe o placă galbenă de surf în mijlocul Oceanului Pacific.
-Lostriţa-
Mestec o carne transparentă de peşte umanizat. Mi-e sufletul plin de oase şi vreau să le dau drumul peste cenuşă, rugină şi pesticid. Influxuri de teamă şi nonsens.
-Micul-dejun- Îmi ung felia de pâine cu un unt expirat. De ce se schimbă timpul? De ce mi-e fărâmiţat trupul de fulgere platonice? Aparatul digital îmi desparte părţile componente dezagregându-le.
-Sconcs.- Avem cinci trestii pentru a ne sugruma trecutul. E înşurubat pe o scândură plutitoare.
Şi sunt tot aici, Pacificul îmi dezdoaie tendoanele metalice şi mâinile de tinichea: o pungă de plastic ce sufocă aerul şi arsenicul prelins pe degetul mic. Contrast? Doar două puncte şi o virgulă minusculă.