Consecinţe 0.3

Vreau să cred că e doar ceva de acum,
nimic serios sau complicat
deşi ar fi păcat
să pleci aşa.
Legat doar la un şiret
iar celălalt încolăcit
în jurul meu şi-amestecat
în părul tău.
Şi când întrebi pe cineva,
dacă să pleci sau să mai stai
o să-ţi explice cum să-ţi tai
şiretul
din păr şi de pe mâna mea.
Ajungi iar la un colţ de stradă
şi te întrebi
dacă-s nebuni
sau doar îţi e prea tare teamă
să te apleci
şi să-l legi altundeva.

Cotidian şi scorţişoară.

După doi ani de tăcere, Else mă sună. Pe neaşteptate. Eram cocoţat pe o scară şi îmi vopseam peretele de la noul apartament în nuanţe de albastru când am auzit un zăngănit bine cunoscut. Numărul m-a şocat. Conversaţia a fost scurtă. Mi-a cerut să ne vedem cât de repede posibil la o anumită cafenea pe care o ştiam amândoi mult prea bine. Din fericire eram liber chiar în ziua următoare. Am stabilit ora, ca de obicei oră fixă, Else nu putea concepe altfel. Mi se părea că citesc ceva diferit în vocea ei, dar cumva simţeam că nu s-a schimbat deloc. 

M-am trezit devreme şi m-am îmbrăcat incet, tacticos. Mi-am făcut un mic dejun în stil englezesc şi am băut o cană de cafea cu lapte. Şi multă miere. Nu pot bea cafeaua aşa cum e ea de fapt, amară. 

Când mai erau 20 de minute până la ora stabilită mi-am luat umbrela şi am ieşit din casă. Am făcut o plimbare prin ploaie până la cafenea, lucru pe care nu îl mai făcusem chiar de la ultima întâlnire cu ea. 

Ca de obicei, era deja acolo. Într-o rochie albastră, până sub genunchi, o pereche de pantofi complicaţi în ochii mei şi o geantă mică pe care o puse pe unul din cele trei scaune ale mesei pe care o alese. 

Se ridică şi mă pupă extrem de teatral pe obraz. Îmi oferi o ţigară.

Tăcere.

Chelnerul ne ia comanda. Eu mi-am comandat un ceai, ea o limonadă.

Tăcere.

Soseşte ceaiul. Un timp de infuzare nedeterminat. Îşi primeşte şi ea limonada. Constată că e fără sare şi cere puţină de la bar. Chelnerul îi aruncă o privire nedumerită, dar îi onorează politicos comanda.

Tăcere.

Mă uit pe geam şi mă controlez. Nu vreau să fiu eu primul care spune ceva. O aud că tuşeşte uşor. Şi începe. 

- Probabil nu ştii de ce te-am chemat aici. 

- N-am nici cea mai vagă idee, îi răspund eu pe un ton neutru.

- În primul rând, vreau să-ţi spun că mi-ai lipsit. Iar apoi vreau să îţi spun că ai avut dreptate. Şi mă refer la acel anumit lucru pe care l-ai spus atunci şi care mi s-a părut extrem de nedrept şi nefondat. Ai avut dreptate. Nu pot să renunţ la oameni şi nu voi putea niciodată. E ceva în mine ce mă opreşte. Nu pot să cunosc nepăsarea. Dacă aş face-o ar fi ca şi cum eu nu aş exista. Nepăsarea mă neagă pe mine şi tot ce simbolizez eu. Şi da, ai avut dreptate şi când ai spus că... această atitudine a mea asupra oamenilor e un blestem. E chiar mai mult de atât. E o greutate ce mă trage mereu în jos şi mă afundă într-un nisip mişcător. E ca un labirint. E ca vanitatea pentru alţi oameni. Probabil e ca un păcat şi cineva a uitat să îl scrie pe lista potrivită. 

Tăcere. 

Încă 20 de minute de linişte. Nu ştiam ce să îi răspund. Cu Else mereu era aşa. Te uitai la ea şi nu vedeai un om. Vedeai un Univers de idei şi sentimente ce îţi depăşea capacitatea de înţelegere. Simţeai amintirile ei şi toate emoţiile ce ieşeau prin fiecare por. Dar niciodată nu ştiai ce să-i răspunzi, căci nu de răspunsuri avea ea nevoie ci mai degrabă de nişte adevăruri supreme pe care niciun om nu le poate concepe. De o afecţiune acerbă şi de o dedicare inumană. 

Îmi întrerupse şirul gândurilor spunându-mi că îi pare rău că m-a pus sa bat un drum degeaba dar că totuşi se bucură că m-a văzut.

A aşteptat puţin şi când nu a primit niciun răspuns s-a ridicat şi a plecat, achitând întreaga notă.

Ştiam că tăcerea mea urma să o interpreteze ca pe ceva negativ. Dar eram mai mult decât fericit că avusesem ocazia să o văd din nou. Doar îmi vopseam noii pereţi în culoarea ei preferată. Ştiam însă că nici eu şi nici nimeni altcineva nu îi poate oferi ceea ce îşi doreşte ea. Dorinţele ei depăşeau capacitatea oricărui om de a oferi ceva înapoi. Puteam însă să îi ofer ceea ce avea ea cu adevărat nevoie. Un echilibru subtil. Nu credeam însă că ea va ajunge vreodată să realizeze asta. Iar eu nu aveam cum să îi arăt.

Pentru că nu ne dorim lucruri mari

Am în buzunar mărunţişuri
şi o pagină cu scris de mână
pe ea,
o dedicaţie de la cafea.
Am nouă cenţi
şi o agendă verde,
o castană prăjită,
în foc şi cremă
de mentă.
Am în buzunar un număr
cred că e de la pantof
l-am măsurat într-o seară
când te descalţai, lângă pat
şi-mi turnai pe pernă coniac.
Ne vedeam tot filmul
şi regia, şi muzica din fundal.
Şi sper să fi greşit
să fi alunecat
într-o neştire tăcută,
nesiguranţă acută
sau doar tăcere absurdă
ignoranţă mută?
Sper sincer să fii tu
cel pe care cred că îl ştiu
şi îl vreau
într-o casă pe plajă,
sau în munţi sau la Viena.
Sper sincer să fii tu
cel care îmi schimbă chipul
şi mersul şi timpul şi filmul. 
Pentru că am în buzunar multe mărunţişuri
dar din când în când mai arunc
şi oameni, şi teamă,
şi amintiri grămadă,
şi uit. 

Libertate în mintea mea putredă…

Şi astăzi: 

Bruce Springsteen - Fire 

Târziu în noapte n-avem nici nume şi nici vârstă. N-avem nici măcar chipuri sau mâini pe care alţii le-ar putea privi pentru a ne cunoaşte. Avem întunericul, avem forma, avem nimicul.

Ora 22:34, iar Else îşi plimba picioarele obosite pe strada principală. Praful se ridica la ore fixe, de fiecare dată când o maşină accelera. Casele erau în flăcări, oraşul ardea. Toată lumea plecase, nimic nu respira. Oraşul urla, ţipete intermitente; urletele răzbăteau peste toate câmpurile şi pădurile din împrejurimi.

Else porni muzica, iar oraşul era deja scrum. Chitara era undeva în fundal, un element de nelipsit. Se auzeau şi bombele şi sughiţurile celor ce plângeau.

Ora 22:35. Îşi legă şireturile de la pantofii negri şi pleca spre ea. Închise uşa, alergă pe scări, era din nou în întârziere. Porni motorul maşinii şi se strădui să-şi facă loc printre şoferii ce claxonau şi îşi adresau cuvinte ciudate. Era pierdut într-o junglă urbană, superficială.

Blocurile ardeau şi ardeau, dar nu se făceau scrum. Oamenii dansau ciudat, se învârteau unul în jurul celuilalt, dar nu păreau să se întâlnească vreodată.

Era la al doilea semafor deja, iar Else îl aştepta pe o stradă lăturalnică.

Ora 22:40. Înghiţea cu greu boabele de piper, nici măcar nu înţelegea de ce trebuia să le mănânce. Îi spusese ieri că au gust de cafea cu miere, dar nu era aşa.

Oameni de pe stradă aveau feţele acoperite cu material negru, ea era singura ce-şi purta chipul descoperit ş aştepta să vină maşina roşie. Se uită la ceas, trecură deja cinci minute.

Un necunoscut se apropie de ea şi îi înmână un bilet. Avea chipul mascat şi mănuşi.

Ora 23:06. Else stătea pe marginea patului îmbraţişându-şi genunchii. Se uită spre tavan şi totul se învârtea. Oraşul era în flăcări, bombele cădeau, iar muzica se auzea de undeva departe. 

Despre pietre...

Îmi învârteam ieri rochia

La carnavalul trist,

Te-am căutat prin corturi

Credeam c-am să te vad,

Luptându-te cu leii

Cântând la un trombon,

Sau poate ca un clovn.

Dar nu erai acolo

Mă-ntreb... unde ai fost?

Poate pe-o plajă mică

Bahamas, poate Congo?

Cu pietrele în şlapi

Şi c-un batic în păr

N-am ştiut, nu ştiu nici azi,

De unde să te chem.

Şi mai vorbesc cu scoica

O-ntreb despre trecut

Îmi spune că-i târziu

S-arăt, să simt, să spun.

N-ai să te-arăţi nici mâine

La stâncile pustii,

N-ai să te-arăţi şi ştiu

E prea tarziu sa-ti scriu.

Nu îmi găsesc azi timpul

Nici mersul, nici parfumul

Nici rochia cenuşie

S-au dus toate... ca fumul. 

Fragmente

Else era prinsă într-un punct, undeva aproape de disperare. Dacă ne-am uita pe o hartă a vieţii am vedea-o într-o încăpere strâmtă cu pereţii ce se apropie tot mai tare; există un singur coridor, dar acesta e plin de capcane mayaşe.

Bătea cu degetele în masă, iar praful împreună cu fumul de la ţigara picantă i se amestecau în păr, învârtindu-se printre bucle. Clopoţelul de la intrare sună, iar când îl recunoscu pe ‘Holmes’ aproape că sări de pe scaun.

- Ai întârziat exact 5 minute!

- Îmi cer scuze, mii de scuze, dar am fost prins într-o treabă… să spunem delicată.

- Bine, nu contează. Uite, aici e manuscrisul. Citeşte-l şi spune-mi ce părere ai. În fine, eu plec, ne vedem mâine.

“ E ceva elementar. Iubim ca să pierdem şi ne pierdem atunci când trebuie să ne reprezentăm propria identitate sau ceva în care credem. Mereu m-am lăsat condusă de impulsuri, până ce am realizat că e mai bine să gândeşti un lucru înainte să-l spui sau să îl faci. Acum scriu aceste rânduri pentru că ştiu unde am greşit şi mai ştiu că nu am cum să schimb asta. Niciun leucoplast nu ar putea remedia farfuriile sparte sau ciorapii rupţi.

Am început să mă schimb în urmă cu ceva vreme când indiferenţa oamenilor îmi juca feste. Am crezut că e un clovn simpatic, dar s-a dovedit a fi mai mult un ucigaş. Speranţa? Acea speranţă am abandonat-o pe un drum de ţară şi nici dacă mi-ai da o hartă cu locul respectiv n-aş mai vrea să o regasesc.

Nu-mi place să tastez întreaga zi mesaje, îmi place mai mult să admir cerul şi să răsfoiesc paginile cărţilor prăfuite din bibliotecă… “

Roşu şi lumini.

- Hai că te eliberez, doar e mult prea târziu ca să pot face altceva…

- Serios?

- Da, eşti liber să-ţi cauţi papucul stâng, deşi mă îndoiesc că e acolo unde ţi-l închipui tu. Probabil îşi pierde vremea printr-un local cu luminile arse şi bea bere cu ciorapii rupţi.

- Nu ar putea face niciodată aşa ceva. Doar e papucul meu stâng!

- Şi mănuşa mea roşie părea inocentă, dar de fapt vroia să fugă de-acasa cu o curea de piele.

Aşa ieşim din cuşca noastră mică, ne căutăm rădăcinile prin cele mai ciudate locuri, iar apoi ne mirăm că le-am pierdut urma. Rătăciţii răsar din pământ dupa o ploaie cruntă, dansând pe ritmurile morbide. Clape, chitară, o tobă, du-mă departe.

Papucul stâng se strecoară pe lângă uşă, nevăzut, iar cu ajutorul unui ciorap spânzurat reuşeşte să ajungă la fereastră. Sare, ţopăie puţin, iar apoi o ia la goană către o locaţie necunoscută. 24 de străzi, 5 blocuri şi un singur lift în care trebuie să ajungă; dar capacul de canal de pe strada numărul 8 se clatină, iar papucul alunecă şi el cu zgomot, lăsându-se apoi purtat de o maşina către eternitate. “Nu cred că vreau să mă mai întorc acolo. Era frig, umed şi mirosea a şobolani. Aveam mereu o problemă cu pantalonii şi ştiu că nici cămăşile nu prea mă plăceau. De ce să mă întorc? Doar pentru ea? Nu, chiar nu mai are rost acum.” Gândurile papucului se revarsă ca un potop şi fără să-şi dea seama se trezeşte în cel mai luminat loc în care fusese vreodată. Parisul.

Oricine ar fi privit pe aleea din parc ar fi zărit o mănuşă roşie, dantelată, trăgând un cărucior rupt dupa ea. Era dată cu rimel şi purtând tocuri înalte, fără să-i pese de ploaia agresivă sau de tunetele supărătoare ce încercau s-o oprească. Era imbatabilă. S-a postat în marginea parcului aşteptând un taxi, iar când acesta a apărut şi-a ridicat cu delicateţe rochia, lăsând la vedere un picior lung, roşu şi atractiv. Maşina a oprit imediat, fără ca şoferul să stea pe gânduri. Domnişoara mănuşă a comandat pe un ton grav “strada numărul 16, vă rog”. Taxiul a pornit cu un zgomot ciudat, iar piese din el păreau să cadă în timp ce acesta se deplasa. Şi după 15 minute domnişoara mănuşă roşie a ajuns la destinaţie.

- Ştii, nu cred că cineva ar vrea vreodată să se întoarcă în trecut.

- Eu te aprob.

- Da, dar de ce? Să fie oare mirosul de putred pe care acesta îl are uneori, sau e doar senzaţia că vei da piept cu toate acele amintiri neplăcute?

- Eu cred că sunt amândouă.

- Şi dacă nu e niciuna?

- Dacă nu ar fi niciuna atunci noi n-am fi aici, ci acolo.

- Acolo…? În trecut?

- Exact.

- Dar nu suntem, suntem aici. Şi totul s-a terminat, cortina s-a tras, aplauzele s-au auzit împreună cu ecoul lor, iar eu sunt aici şi crede-mă că nu mai vreau să plec.  

Eu, cea cu umărul dezgolit.

Totul începe ca un desen animat. O bucată de cretă roşie aruncată în mijlocul poienii verzi e tot ceea ce ochii noştri pot sesiza pentru moment. Ne rememorăm trecutul, cel de neatins, cel infect, cel exilat. Totul e doar un răspuns la o întrebare ce nu a fost pusă. Vom naşte suspiciuni? Probabil. Şi totuşi, ştim că cei ce vor fi roşi de morbida curiozitate nu vor avea niciodată prilejul de a ne chestiona în privinţa sentimentelor noastre obscure.

Noi plecăm şi rămân doar eu pe tabla de şah – un pion gata să fie înjunghiat de nebunii ce se plimbă apatici. Îi evit şi mă scufund într-o poartă a timpului ce mă duce peste tot şi niciunde.

1.1. Nu vreau să ratez şi de data asta. Nu, nu, nu. E deja 11.30. Să-l sun? Sau să pun telefonul jos şi să plec în lumea mea imaginară în căutarea răspunsurilor fugare? Şi uite că ecranul se aprinde: “1 mesaj recepţionat”. Închid ochii, e cam singurul lucru pe care instinctul mi-l sugerează înaintea dezastrului. Tsunami, cutremur, tornadă. P, M sau C? Care puncte sunt coliniare, care unghi are 30 de grade? “Beibi”, inimile noastre nu sunt congruente. Suntem doar materie cenuşie în spaţii diferite. Ha! Praf în vânt, în plete şi-n ochi. Şi-l văd mâine pe stradă cu un Porsche şi-o domnişoară brunetă. Dar inima? Oare sub ce canal infect a îngropat-o?

1.2. Vorbim despre vreme şi despre cum bat vânturile de vest.

- Şi cum te distrezi tu când ninge?

Ei bine, nu mă distrez deloc. Fulgii se lasă greu, ca o copertină de plumb, nesănătoasă. M-aş putea îmbolnăvi, aş putea tuşi sau aş putea pur şi simplu să migrez în ţările calde. Eu zbor doar în florile albastre şi evit albinele ce miros a brânză dulce. Polenul cade de peste tot şi mă trezesc alunecând în fânul moale. Păpădie, ia-mă cu tine când ţi se usucă frunzele şi du-mă unde te poartă briza.

- Hei, tu! Mai eşti acolo?

Nu, am plecat demult, să ştii. Şi acum suni la un interfon inexistent, căci blocul meu gri s-a dărâmat. Mă uit în gol câteva clipe, iar apoi îmi iau tălpăşiţa şi te las vorbind singur. Mă strigi de două ori din pragul uşii, dar ghici ce… eu nu te mai aud. Tic-tac, şi-am explodat.

1.3. Noaptea asta e diferită, sunt sigură de asta. Deschid cartea de bucate şi mă pregătesc pentru un nou dezastru culinar. Pagina 93, paragraful 2: “3 aripi de liliac, o buturugă roz, 2 unghii false, un gram de nesimţire şi un fir de păr blond”. Amestec invers acelor de ceasornic şi buf!, un pisoi vărgat apare de după soba de teracotă.

- Ce spui de puţin usturoi?

- Ştii, eu în adâncul sufletului cred că nebunia mea e contagioasă.  

Risipă.

Încerc să-mi curăţ urmele de nebunie lăsate pe podea şi să-mi culeg zâmbetele din pomii ce tocmai au înflorit.

Primăvară devorată de razele de soare ce eşti!

Ştii, o jumătate de piatră gri, bombată, te aşteaptă undeva sub acest cer. Stă şi vegetează în ploaie, aşteptând ca picurii iuţi să sece şi albastrul să revină. Pur şi simplu aşteaptă, răsfoind cărţi şi reviste despre cum se iubesc pietrele.  

- Sunteţi gata? Intraţi în 3 minute.

Ultimele bătăi în tobe se aud, iar apoi un murmur general umple sala părăsind-o ca şi cum nici nu ar fi fost acolo. Ecou. Cinsprezece dansatori costumaţi în negru, adăugăm mirosul de cenuşă şi piele şi puţin unt pe o farfurie spartă; poarta spre scenă se deschide cu un click mecanic.

Suntem aici, simţim şi aerul cu miros de levănţică ce ne bate obraznic în faţă şi agitaţia publicului dusă la extrem, până spre fanatism.

Braţul stâng zvâcneşte, un reflector cade pe scenă şi totul pare să se destrame; un film prost făcut? A căzut aparatul în smoală şi s-a umplut cu praf?

Dă-ţi jos breteaua, cea închipuită, dă-ţi jos bigudiurile din cap şi bea ultimul pahar cu suc de pe masă. Da, tu, cel din colţ!

Parchetul se cutremură iar, dar ne oprim înainte ca noaptea să ne înfăşoare într-un giulgiu mult prea gros pentru pielea noastră de vară.  

Teatral.

Tragem perdelele vişinii pentru a dezgoli un organism cancerigen şi impulsiv, un organism ce se agaţă cu ultimele sale tentacule de bătăile unei inimi în plină decădere. Zace pe o plajă cu morminte, un separeu mortuar în care fantomele canibale ce aparţin trecutului îţi devorează sinapsele. Palmierii se înalţă ironic printre statuile de marmură carbonizată.
-Somnifer?- Nu, doar o plasă de prins muşte în mijlocul scenei. Musculiţo, ce-ar fi să te descalţi când vii în vizită?
-Color?- Pe jumătate. Mai am şi tabla de şah aruncată la recycle bin acum 28 de minute, şi curcubeul cu handicap din filmele mute, şi o piesa de teatru scrisă cu smoală şi vopsea pentru blonde.
-Ultimul act?- O bomboană comunistă ce aleargă pe străzile Londrei îmi distrage atenţia. E drogată cu răşină şi râs de guguştiuc. Da, doi melci răsuciţi în zig zag printre aripile unei libelule. Vreau doar să-ţi strâng mâna şi aripile în menghină…