Consecinţe 0.4

La douăzeci de minute de aici

într-un parc cocoșat

stă un melc, rezemat

de o cochilie albastră,

legat cu un fir de aţă

de un copac aplecat

de spate.

și-n aer miroase a brad

a rumeguș și mucegai

toate amestecate

cu un iz de speranţă

și castane.

când plouă afară

și oamenii zbiară

pe străzi și la geamuri,

cochilia lui beteagă

se strânge și-adună

noroi.

Iar parcul e gol. 

Consecinţe 0.2

Momentul în care realizezi că nimic din ceea ce ai spus că simţi nu e original. Ai mai simţit totul cândva... pentru altcineva. Nimic nu e nou, totul e vechi. E o oglindă a ceva ce ai mai simţit, trăit, iubit şi orice alt verb mai poţi găsi şi adăuga în această propoziţie. E acelaşi lucru, acelaşi material, iar faptul că persoanele în cauză diferă nu schimbă nimic.

În pădure, în labirint. Ocolind copaci după semnele înscrise pe o hartă. O altă lume, o poartă. În Carpaţi, când se deschid poteci şi oamenii vorbesc cu noi până e dimineaţă, acolo vrem să fim.

Urcăm în maşinării necunoscute ce ne modifică sufletul şi modul de a trăi. Nu mai auzim. Într-o coajă de nucă ne dăm foc la propriile lucruri, la propria barcă. 505.

Te învârţi în cercuri din nou încercând să retrăieşti un trecut murdar cu mine. Un trecut pe care nu îl caut şi care nu îmi aparţine. Încerci să mă transformi, spunând aceleaşi lucruri şi aruncând pe masă aceleaşi gesturi; dar nu le vreau, nu sunt ale mele şi nu au fost niciodată pentru mine. Această mască pe care încerci să mi-o dai cade mereu şi mereu.

Nu există graţie sau siguranţă în ceea ce simţi acum pentru că ceea ce simţi acum e doar o umbră. Nu există de ce, cine, unde sau cum, nu există o cale înapoi sau un obiect ce întoarce timpul înapoi. Şi sincer cred că merit mai mult decât măşti spălate la maşină şi timpul ce aparţine unei alteia...

Carton.

-Începe întotdeauna cu o falsă speranţă. Speranţă că vom pluti peste toate aceste griji cotidiene către o lume în care ne dorim aceleaşi lucruri; speranţă că suntem făcuţi din acelaşi material şi că nu sunt singură şi înconjurată de carcase reci şi goale; speranţă că vom dansa pe un ponton pe muzica lui Sinatra şi că vei spune cuvintele acelea.-

Else era singură din nou. Se trezise pe iarbă, cu picioarele reci şi un ţiuit în urechi. Ultimele câteva luni erau în ceaţă. Un amestec de tristeţe şi caramel şi un fel de bucurie ciudată ce mirosea a fericire. Sau poate doar o virtuală fericire. Se derulau imagini pe retina ei şi simţea din nou gustul acela. Gust sărat de mare în august, când oamenii fără case îşi construiesc castele în nisip sau case în copaci şi dorm în ele împreună cu racii.

Filmul începea cu o siluetă pe un fond întunecat. Faţa era în ceaţă pentru că ea uitase să poarte ochelari în ultimele două luni. Se ridicau aburi din şosea în timp ce se apropia şi încă îşi amintea ultimele cuvinte spuse celuilalt înainte să închidă telefonul (să vezi că nu o să vină. e o glumă ciudată.)

Şi totuşi venea. Total diferit de cum şi-l închipuise în ultimele săptămâni.

Îi spuse în seara aceea despre Dior şi Chanel şi toate închipuirile superficiale pentru a îi testa reacţiile. Suprinzător de pozitive. Îi spuse şi despre ultimele dezamăgiri şi despre cum oamenilor nu ar mai trebui să le pese şi nu ar mai trebui să rămână dezgoliţi când sunt singuri. El nu era de acord, deşi era aşa blazat şi nu părea să fie gata să sară în prăpastie pentru nimeni şi nimic.

I-a spus şi despre cochilia de rac, deşi ştia că era o treabă riscantă. Ultima dată când fusese acolo îşi spuse că nu va mai face asta. Nu părea să aibă importanţă pentru ceilalţi. Nu i-a părut rău, cel puţin nu pe moment.

Au trecut zile de vară în care oamenii alergau şi se învârteau pe nişte străzi uitate. Copaci, bucăţi, mentă, îşi amintea doar zbuciumul şi nesomnul.

Filmul se derulează rapid de aici. Ca şi toate filmele văzute până acum de Else. Nu se schimbase nimic. Nimic de la Cafeneaua Blue, nimic de la începutul piramidei, parfumului sau al melcului. Nimic.

Cad capete şi se sparg inimi scăpate pe jos. Doar atât. Ultima dată părea că inimile se pot lipi dacă ne străduim puţin, dar acum Else nu mai era atât de sigură.

(Îi ţiuiau urechile şi se auzeau lupi în noapte. Miros de iarbă şi castane. Dar lumea dormea şi tăcea. Nu mai era nimic de făcut.)

Mimă.

Sclipici şi mimă
într-o lume fără sprâncene,
cu un rămas bun
pe post de tatuaj.
Un zbor de şapte ore
cu mâinile-ntre coapse.
E lumea păgână,
e fiartă de vie,
e miere, e smoală,
durere şi şampanie.

Sclipici şi mimă
printre cuvinte
promisiuni ca nişte scânduri
fără cuie.
Se învârte lumea asta nebună
cu dragoste şi aproximaţii
şi vreau să mă scutur
de tine.
Nimic nu e pentru totdeauna,
nimic nu e pentru mine, azi.

Sclipici şi mimă
căci am ajuns prea târziu.
Răbdare-nghiţită şi magie,
o vrajă, hipnoză amară.
Sunt un om orb
conduc un tractor
cu o singură destinaţie.
Încă ne legănăm,
dar vreau să mă scutur
de tine.

Cotidian şi scorţişoară.

După doi ani de tăcere, Else mă sună. Pe neaşteptate. Eram cocoţat pe o scară şi îmi vopseam peretele de la noul apartament în nuanţe de albastru când am auzit un zăngănit bine cunoscut. Numărul m-a şocat. Conversaţia a fost scurtă. Mi-a cerut să ne vedem cât de repede posibil la o anumită cafenea pe care o ştiam amândoi mult prea bine. Din fericire eram liber chiar în ziua următoare. Am stabilit ora, ca de obicei oră fixă, Else nu putea concepe altfel. Mi se părea că citesc ceva diferit în vocea ei, dar cumva simţeam că nu s-a schimbat deloc. 

M-am trezit devreme şi m-am îmbrăcat incet, tacticos. Mi-am făcut un mic dejun în stil englezesc şi am băut o cană de cafea cu lapte. Şi multă miere. Nu pot bea cafeaua aşa cum e ea de fapt, amară. 

Când mai erau 20 de minute până la ora stabilită mi-am luat umbrela şi am ieşit din casă. Am făcut o plimbare prin ploaie până la cafenea, lucru pe care nu îl mai făcusem chiar de la ultima întâlnire cu ea. 

Ca de obicei, era deja acolo. Într-o rochie albastră, până sub genunchi, o pereche de pantofi complicaţi în ochii mei şi o geantă mică pe care o puse pe unul din cele trei scaune ale mesei pe care o alese. 

Se ridică şi mă pupă extrem de teatral pe obraz. Îmi oferi o ţigară.

Tăcere.

Chelnerul ne ia comanda. Eu mi-am comandat un ceai, ea o limonadă.

Tăcere.

Soseşte ceaiul. Un timp de infuzare nedeterminat. Îşi primeşte şi ea limonada. Constată că e fără sare şi cere puţină de la bar. Chelnerul îi aruncă o privire nedumerită, dar îi onorează politicos comanda.

Tăcere.

Mă uit pe geam şi mă controlez. Nu vreau să fiu eu primul care spune ceva. O aud că tuşeşte uşor. Şi începe. 

- Probabil nu ştii de ce te-am chemat aici. 

- N-am nici cea mai vagă idee, îi răspund eu pe un ton neutru.

- În primul rând, vreau să-ţi spun că mi-ai lipsit. Iar apoi vreau să îţi spun că ai avut dreptate. Şi mă refer la acel anumit lucru pe care l-ai spus atunci şi care mi s-a părut extrem de nedrept şi nefondat. Ai avut dreptate. Nu pot să renunţ la oameni şi nu voi putea niciodată. E ceva în mine ce mă opreşte. Nu pot să cunosc nepăsarea. Dacă aş face-o ar fi ca şi cum eu nu aş exista. Nepăsarea mă neagă pe mine şi tot ce simbolizez eu. Şi da, ai avut dreptate şi când ai spus că... această atitudine a mea asupra oamenilor e un blestem. E chiar mai mult de atât. E o greutate ce mă trage mereu în jos şi mă afundă într-un nisip mişcător. E ca un labirint. E ca vanitatea pentru alţi oameni. Probabil e ca un păcat şi cineva a uitat să îl scrie pe lista potrivită. 

Tăcere. 

Încă 20 de minute de linişte. Nu ştiam ce să îi răspund. Cu Else mereu era aşa. Te uitai la ea şi nu vedeai un om. Vedeai un Univers de idei şi sentimente ce îţi depăşea capacitatea de înţelegere. Simţeai amintirile ei şi toate emoţiile ce ieşeau prin fiecare por. Dar niciodată nu ştiai ce să-i răspunzi, căci nu de răspunsuri avea ea nevoie ci mai degrabă de nişte adevăruri supreme pe care niciun om nu le poate concepe. De o afecţiune acerbă şi de o dedicare inumană. 

Îmi întrerupse şirul gândurilor spunându-mi că îi pare rău că m-a pus sa bat un drum degeaba dar că totuşi se bucură că m-a văzut.

A aşteptat puţin şi când nu a primit niciun răspuns s-a ridicat şi a plecat, achitând întreaga notă.

Ştiam că tăcerea mea urma să o interpreteze ca pe ceva negativ. Dar eram mai mult decât fericit că avusesem ocazia să o văd din nou. Doar îmi vopseam noii pereţi în culoarea ei preferată. Ştiam însă că nici eu şi nici nimeni altcineva nu îi poate oferi ceea ce îşi doreşte ea. Dorinţele ei depăşeau capacitatea oricărui om de a oferi ceva înapoi. Puteam însă să îi ofer ceea ce avea ea cu adevărat nevoie. Un echilibru subtil. Nu credeam însă că ea va ajunge vreodată să realizeze asta. Iar eu nu aveam cum să îi arăt.

Cotidian (IV).

- Sunt făcută din materialul greşit, Sherlock. E evident. Probabil s-a trezit cineva să combine substanţele nepotrivite, şi am ieşit eu singură cu ingredientul X pe post de nucleu. Magic, adevărat şi complet irelevant.

- Ah, domnişoară Schwarz! Dramatizaţi din nou. Sigur există cineva care să vă împărtăşească nesiguranţa şi râsul isteric în cele mai nepotrivite momente.

- Probabil există. Sau exista. Poate a murit, călcat de tramvai, îngropat de viu, cine ştie. Poate încă nu s-a născut. Poate sunt în secolul greşit. Atât de multe posibilităţi.

- Şi nu credeţi că ar putea fi cineva din apropierea dumneavoastră?

- Am crezut, am renunţat, am încercat să cred din nou. Dar nu, acum nu mai cred. Oamenii din jurul meu nu dansează în ploaie, ci se ascund în casă. Ei nu fac plimbări lungi pe jos, ci se afundă în vizuina lor imaginară. Oamenii din jurul meu nu mă caută decât atunci când au nevoie de un umăr, un genunchi sau o ureche de împrumut, sau poate de cineva care să le şteargă memoria. Cum ar putea ei să fie la fel ca mine?

- Păi într-un fel sau altul, ei sunt. Prin lucrurile mici pe care poate nu le vedeţi. Poate vă concentraţi prea mult pe diferenţele evidente dintre voi încât nu mai percepeţi şi asemănările.

- Poate. Dar nici ei nu îşi dau prea mult interesul.

- Va trebui atunci să vă daţi dumneavoastră interesul. Pentru că sunteţi altfel. Şi ar fi păcat să deveniţi la fel ca ei. Nu vă transformaţi într-o fiinţă umană plictisitoare, normală şi monotonă doar pentru că acesta e standardul zilelor noastre. Vă rog eu, nu.

- Fac tot ce pot Sherlock. Tot ce pot şi puţin mai mult de atât.

Vis 1.4.

Dragostea mea egoistă îşi linge rănile adânci,

ca un semizeu în noapte,

am îmbătrânit mereu.

În penumbră, prin mesteceni.

Pasul tău şi mersul meu,

am îmbătrânit mereu.

Ochiul meu, ca o magie,

e trecut, e viitor,

e o coală de hârtie, e pierdut pe trupul tău.

Am îmbătrânit mereu.

Am pierdut-o, e deplină,

inima, a putrezit.

Când?

Nimeni n-a ştiut, nu ştie,

dar tu ştiu că m-ai trezit.

Mersul meu e dansul vieţii,

pasul tău e tot ce vreau,

să-l sărut, să-l strâng la piept,

am îmbătrânit mereu.

Depravată, ca o scoică,

un balaur, căpcăun,

sunt o fire dificilă, o păpuşă din săpun.

Spală-mă cu apă caldă şi topeşte-mă acum.

Am îmbătrânit mereu,

ca un orb, un semizeu,

văd prin tine, simt prin tine.

Iartă-mă, sunt doar un om,

eşti salvarea mea deplină. 

boom

"I got a stone where my heart should be"

Pentru că iluzia se scrânteşte singură, chiar şi atunci când a fost uitată. 

click

One Night Only - Say You Don't Want It

Cântecul de astăzi.
Pentru că toţi ne dorim nişte vise împachetate frumos, cu fundiţă roşie, livrate în faţa casei noastre.

Fragmente

Else era prinsă într-un punct, undeva aproape de disperare. Dacă ne-am uita pe o hartă a vieţii am vedea-o într-o încăpere strâmtă cu pereţii ce se apropie tot mai tare; există un singur coridor, dar acesta e plin de capcane mayaşe.

Bătea cu degetele în masă, iar praful împreună cu fumul de la ţigara picantă i se amestecau în păr, învârtindu-se printre bucle. Clopoţelul de la intrare sună, iar când îl recunoscu pe ‘Holmes’ aproape că sări de pe scaun.

- Ai întârziat exact 5 minute!

- Îmi cer scuze, mii de scuze, dar am fost prins într-o treabă… să spunem delicată.

- Bine, nu contează. Uite, aici e manuscrisul. Citeşte-l şi spune-mi ce părere ai. În fine, eu plec, ne vedem mâine.

“ E ceva elementar. Iubim ca să pierdem şi ne pierdem atunci când trebuie să ne reprezentăm propria identitate sau ceva în care credem. Mereu m-am lăsat condusă de impulsuri, până ce am realizat că e mai bine să gândeşti un lucru înainte să-l spui sau să îl faci. Acum scriu aceste rânduri pentru că ştiu unde am greşit şi mai ştiu că nu am cum să schimb asta. Niciun leucoplast nu ar putea remedia farfuriile sparte sau ciorapii rupţi.

Am început să mă schimb în urmă cu ceva vreme când indiferenţa oamenilor îmi juca feste. Am crezut că e un clovn simpatic, dar s-a dovedit a fi mai mult un ucigaş. Speranţa? Acea speranţă am abandonat-o pe un drum de ţară şi nici dacă mi-ai da o hartă cu locul respectiv n-aş mai vrea să o regasesc.

Nu-mi place să tastez întreaga zi mesaje, îmi place mai mult să admir cerul şi să răsfoiesc paginile cărţilor prăfuite din bibliotecă… “

Dezvăluiri.

Else Schwarz privea undeva în gol, trecând de umbra fadă aruncată de haina lui ‘Holmes’. Acesta stătea crispat, bătând ritmic cu degtele în masa prăfuită. Chelnerul se învârtea în jurul lor la fiecare cinci minute, întrebându-i dacă doresc o cafea sau un ceai. Tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare, până când ‘Holmes’, într-un mod necaracteristic lui, decise să o rupă.

- Domnişoară Schwarz, vă simţiţi bine?

- Nu, azi nu. Ştii, uneori mă întreb cum ar fi să mă aşez lângă un boschetar din parc şi să-i povestesc despre viaţa mea. Să-i spun de ce îmi plac rochiile roşii, mătasea şi pantofii franţuzeşti cu toc. Omul acela m-ar privi ciudat şi s-ar gândi că sunt nebună, că nu ştiu să preţuiesc bogaţia, splendoarea. Dar spune-mi tu ‘Holmes’, la ce îmi folosesc toate acestea când nu am cu cine să le împart? Mă gândesc că dacă o să-mi expun gândurile şi sentimentele pe o tavă oamenii o să se repeadă la ele ca nişte animale de pradă şi o să le sfâşie, înainte ca măcar să le cerceteze.

Else se opri brusc şi îşi privi unghiile. ‘Holmes’ se retrase într-o stare de bulversare totală şi cuvintele păreau nişte brioşe stricate ce i-ar fi dat dureri de stomac. Totuşi, făcu un efort.

- Eu chiar nu ştiu ce să spun, domnişoară Schwarz. Nu mă aşteptam ca dumneavoastră să fiţi o persoană atât de profundă.

Se scărpină după ceafă cu un uşor aer de vinovăţie, sperând că ea se va ridica şi va pleca lăsând în urmă conversaţia patetică.

- Ai dreptate, nu sunt. Poate ar trebui să schimb ceva. Da, acum ştiu şi ce. ‘Holmes’, eu trebuie să plec. Ne vedem mâine aici, la aceeaşi oră. Şi apropo, când vii adu cu tine şi o servietă bleumarin. Neapărat bleumarin.

- Sigur domnişoară Schwarz. Dar pot să întreb de ce?

- Întrebările sunt o pedeapsă pentru cei ce nu ştiu să le pună. Vei afla mâine, răbdare.

Aruncă două bacnote pe masa cu piciorul strâmb şi făcând o rotire de 90 de grade ieşi pe uşa cafenelei. Rămăsese doar o aromă vagă de parfum, praf şi un sacou roşu uitat pe spătarul scaunului. ‘Holmes’ ridică uşor o sprânceană neştiind ce să mai creadă. Ori a băut mult noaptea trecută şi încă o bântuie vaporii alcoolului, ori s-a gândit să-şi spele păcatele şi să devină o persoană bună. Nu-mi pot da seama.

‘Holmes’ se ridică şi el, învârtindu-şi bastonul în aer şi gândindu-se că are nevoie de un nou joben. Strada era pe jumătate pustie; tot ce se mai auzea era lătratul unui câine ce-şi pierduse ursuleţul de pluş şi un râs isteric ce nu prevestea nimic bun.

Cotidian (III)

Rochie neagră aruncată la gunoi (bifat). Rochie roşie luată din dulap (bifat). Sms trimis la o oră târzie lui Holmes (bifat, bineînţeles).

Cum ar putea domnişoara cu nasul ridicat să uite aceste detalii importante?

Închide uşa apartamentului senil şi pleacă, cu paşi mici şi apăsaţi pe tocurile gen zgârie nori.

Ora cinci dimineaţa.

“ Mă întreb ce face mademoiselle aici… “ se gândeşte Holmes contrariat.

Îşi aprinde o ţigaretă subţire, iar după nici treizeci de secunde un bărbat înalt apare de după colţ. O ia în braţe, o sărută uşor iar apoi îşi dă jos pălăria. Ea aruncă nervoasă ţigareta mentolată pe jos şi îi trage o palmă.

“ Auch! Câtă violenţă pe domnişoara Schwarz! “

Gândurile lui Holmes se răstălmăcesc în timp ce o a treia persoană, de data aceasta o femeie, îmbrăcată într-o rochie stil anii 30’ îşi face apariţia din aceeaşi direcţie ca bărbatul.

“ Deci, se întâlneşte cu sora ei şi cu domnul-perfecţiune-la-minut pe străzile obscure din Paris şi îmi dă sms să ne întâlnim la şase dimineaţa la cafenea? Femeile sunt nebune! “

Cotidian. (II)

- Niciun făt-frumos. Doar un bărbat normal de această dată. De fapt, nu pe el vreau să îl urmăriţi… ci pe o femeie.
- Ah, deci avem o mică vrăjitoare ce vă calcă pe bătăturile de Paris?
- Hai " Holmes ", nu fii obraznic… E vorba despre sor’mea… Cred că are o aventură cu noul meu prieten.
- Vai domnişoară, acea soră palidă şi ştearsă cu figură mongoloidă?
- Chiar ea.
- Bun. Deci o urmăresc. O prind în flagrant pur delict şi apoi vă anunţ?
- Cam acesta e planul. Acum poţi pleca " Holmes ". Vreau să-mi savurez ciocolata caldă singură, fără mirosul dumneavoastră de detectiv de duzină… Mulţumesc!
Perdeaua se trage singură la loc. Vişiniul înăbuşă camera împreună cu un miros de shake contagios. Else se ridică hotărâtă de la masă… “ Azi e timpul să schimb ceva. “

Cotidian (I)

Un loc al perfecţiunii trecătoare, al frigului, al mersului pe jos.
Cotidian. Monoton.
Chelnerul aduce ciocolata caldă într-o canistră verzuie. Else îşi roade unghiile, şi creierul, şi senilitatea. Ea face contrabandă cu sentimente: ieftine, scumpe, materialiste, doi în unul. Da, ciocolată caldă cu scorţişoară ce împrăştie un miros insuportabil (în sens pozitiv).
Detectivul apare de după o cortină vişinie şi se aşează la masa cu piciorul strâmb. Else îi oferă o ţigaretă cu piper. “Holmes” refuză nepoliticos.
- Să trecem la subiect, domnişoară Schwarz. Cu ce v-aş putea ajuta?
- Şi cu ce nu m-aţi putea ajuta… Am nevoie să urmăriţi pe cineva. Plătesc oricât, banii nu sunt o problemă.
Un zâmbet acru, de douăzeci şi patru de secunde.
- Desigur, despre ce făt-frumos academic e vorba de data aceasta?