Plastelină.

Niciun pas pe stradă
sau zgomot pe balcon,
niciun melc sau telefon,
nici măcar un șiret
sau un zar aruncat.
Stăm în tăcere și numărăm
mistere,
complicații și calorifere.
Ne rostogolim în nisip
sau visăm
la piețe pustii, câteodată-nzăpezite
sau doar înghețate
de frică.

O ură se scurge încet
sub ochii tăi
amărui sau căprui,
și când m-atinge pe piele
ustură.

Niciun vis sau cuvânt,
sens sau telefon,
nici măcar un șiret
sau paharde alcool.

Consecințe 0.5

Am aruncat lanțurile putrezite în mare

ca o dezamăgire, ca o farfurie,

un măr și șase pahare.

O eliberare și două trăznete amare,

ca un vin fiert din cămară și plita ne arde.

Ne arde părul și cerul gurii,

mâncându-ne nervii și timpul,

lăsându-ne singuri, să fierbem.

Și ne-aruncăm în mare, ne răcorim,

apoi mirosim a sudoare, nespălați,

și apa ne trage la fund. 

Consecinţe 0.4

La douăzeci de minute de aici

într-un parc cocoșat

stă un melc, rezemat

de o cochilie albastră,

legat cu un fir de aţă

de un copac aplecat

de spate.

și-n aer miroase a brad

a rumeguș și mucegai

toate amestecate

cu un iz de speranţă

și castane.

când plouă afară

și oamenii zbiară

pe străzi și la geamuri,

cochilia lui beteagă

se strânge și-adună

noroi.

Iar parcul e gol. 

Consecinţe 0.3

Vreau să cred că e doar ceva de acum,
nimic serios sau complicat
deşi ar fi păcat
să pleci aşa.
Legat doar la un şiret
iar celălalt încolăcit
în jurul meu şi-amestecat
în părul tău.
Şi când întrebi pe cineva,
dacă să pleci sau să mai stai
o să-ţi explice cum să-ţi tai
şiretul
din păr şi de pe mâna mea.
Ajungi iar la un colţ de stradă
şi te întrebi
dacă-s nebuni
sau doar îţi e prea tare teamă
să te apleci
şi să-l legi altundeva.

Consecinţe 0.2

Momentul în care realizezi că nimic din ceea ce ai spus că simţi nu e original. Ai mai simţit totul cândva... pentru altcineva. Nimic nu e nou, totul e vechi. E o oglindă a ceva ce ai mai simţit, trăit, iubit şi orice alt verb mai poţi găsi şi adăuga în această propoziţie. E acelaşi lucru, acelaşi material, iar faptul că persoanele în cauză diferă nu schimbă nimic.

În pădure, în labirint. Ocolind copaci după semnele înscrise pe o hartă. O altă lume, o poartă. În Carpaţi, când se deschid poteci şi oamenii vorbesc cu noi până e dimineaţă, acolo vrem să fim.

Urcăm în maşinării necunoscute ce ne modifică sufletul şi modul de a trăi. Nu mai auzim. Într-o coajă de nucă ne dăm foc la propriile lucruri, la propria barcă. 505.

Te învârţi în cercuri din nou încercând să retrăieşti un trecut murdar cu mine. Un trecut pe care nu îl caut şi care nu îmi aparţine. Încerci să mă transformi, spunând aceleaşi lucruri şi aruncând pe masă aceleaşi gesturi; dar nu le vreau, nu sunt ale mele şi nu au fost niciodată pentru mine. Această mască pe care încerci să mi-o dai cade mereu şi mereu.

Nu există graţie sau siguranţă în ceea ce simţi acum pentru că ceea ce simţi acum e doar o umbră. Nu există de ce, cine, unde sau cum, nu există o cale înapoi sau un obiect ce întoarce timpul înapoi. Şi sincer cred că merit mai mult decât măşti spălate la maşină şi timpul ce aparţine unei alteia...

Consecințe 0.1

August. 

Se învârtea vântul în rotocoale mici, pufoase, calde și apoi cădea pe brațele ei și pe umerii goi.

Își plimbau picioarele dezgolite și obosite prin aer și praf urmărind aleea ce ducea spre hotel. O adunătură cel puțin neobișnuită și două limbi combinate într-un schimb de replici și figuri expresive. Era târziu, mașinile încă nu ajunseseră, stăteau la cozi interminabile pe serpentine de munte. Se simțeau bine pentru că parcurseră drumul pe jos și niciun urs nu le întrerupse plimbarea. Aveau mâncare, suc, păr blond, brunet și șaten și multă tinerețe. Multe vise pe poteci.

Pinii se aplecau peste hotel într-o manieră bizară, de parcă voiau să îl învelească. Piscina era secată și nimeni nu poposea pe afară. Era liniște.

În sfârșit, se gândi ea. Liniște, soare, oameni puțini. Pot în sfârșit să iau o pauză. Să gândesc. 

Ceilalți intrară în hotel aruncând priviri către ea.

'Mai stau puțin pe aici'. 

Ei plecară.

De ce pietrele? De ce liniștea? De ce nu a spus nimic? De ce ironia? De ce întârzie și acum? Oare unde e? Ah. Probabil nu vine. E târziu, prea târziu.

Se așeză pe scări. Așteptarea. Soseau oameni, saluturi și întrebări, dar nu erau cei așteptați. Nu, niciodată. Plecă.

Două ore mai târziu se plimba cu oameni cunoscuți în cercuri. Sfaturi și un colac de salvare întins. Încerca să înțeleagă.

'Știu că e totul stupid și imatur, știu că așa va rămâne și nici măcar nu vreau să încerc să schimb asta. E un dezechilibru ciudat, dar știu că o să îmi lipsească. Locul acesta, mirosul, amintirile și toate cuvintele spuse pe care le voi uita. Îmi lipsesc chiar și acum când tot ce primesc sunt pietre în pantofi și simt că mă scufund. Îmi lipsește deja sentimentul pe care îl tot simt de câțiva ani. Nesiguranță, nerăbdare, un strop de adrenalină, o speranță bizară și nefondată, ciocolată aerată, o rugăminte, o decepție și un refuz, o îmbrățișare, luna plină și miros de pin. Imposibil de descris. Nu vreau să mă schimb. Nu vreau să pierd momentul acesta oricât de imposibil e el. Nu vreau ca peste ani să mă găsesc gândindu-mă la el, dar să nu îl pot lua înapoi'.

El râse, iar după momente de tăcere răspunse.

'Simți ce vrei tu să simți. Asta nu înseamnă că e adevărat. O să vorbesc cu el. Tocmai pentru că te înțeleg și vreau să fie bine pentru voi. Dar eu cred că pietrele vor rămâne mereu acolo. O să vă trageți în jos unul pe celălalt; e ca o luptă, mereu iese cineva lovit, dar e plină de adrenalină și bizar de satisfăcătoare, iar după o perioadă mai lungă de pace și de calm vei dori să o retrăiești, doar pentru finalitatea ei. Dar mereu va exista un zid între voi. Nu aveți o punte de legătură, nu aveți nimic decât acea luptă care seamănă destul de mult cu fericirea. Și îmi doresc sincer să nu te întorci la ea, dar știu că o vei face...'

Carton.

-Începe întotdeauna cu o falsă speranţă. Speranţă că vom pluti peste toate aceste griji cotidiene către o lume în care ne dorim aceleaşi lucruri; speranţă că suntem făcuţi din acelaşi material şi că nu sunt singură şi înconjurată de carcase reci şi goale; speranţă că vom dansa pe un ponton pe muzica lui Sinatra şi că vei spune cuvintele acelea.-

Else era singură din nou. Se trezise pe iarbă, cu picioarele reci şi un ţiuit în urechi. Ultimele câteva luni erau în ceaţă. Un amestec de tristeţe şi caramel şi un fel de bucurie ciudată ce mirosea a fericire. Sau poate doar o virtuală fericire. Se derulau imagini pe retina ei şi simţea din nou gustul acela. Gust sărat de mare în august, când oamenii fără case îşi construiesc castele în nisip sau case în copaci şi dorm în ele împreună cu racii.

Filmul începea cu o siluetă pe un fond întunecat. Faţa era în ceaţă pentru că ea uitase să poarte ochelari în ultimele două luni. Se ridicau aburi din şosea în timp ce se apropia şi încă îşi amintea ultimele cuvinte spuse celuilalt înainte să închidă telefonul (să vezi că nu o să vină. e o glumă ciudată.)

Şi totuşi venea. Total diferit de cum şi-l închipuise în ultimele săptămâni.

Îi spuse în seara aceea despre Dior şi Chanel şi toate închipuirile superficiale pentru a îi testa reacţiile. Suprinzător de pozitive. Îi spuse şi despre ultimele dezamăgiri şi despre cum oamenilor nu ar mai trebui să le pese şi nu ar mai trebui să rămână dezgoliţi când sunt singuri. El nu era de acord, deşi era aşa blazat şi nu părea să fie gata să sară în prăpastie pentru nimeni şi nimic.

I-a spus şi despre cochilia de rac, deşi ştia că era o treabă riscantă. Ultima dată când fusese acolo îşi spuse că nu va mai face asta. Nu părea să aibă importanţă pentru ceilalţi. Nu i-a părut rău, cel puţin nu pe moment.

Au trecut zile de vară în care oamenii alergau şi se învârteau pe nişte străzi uitate. Copaci, bucăţi, mentă, îşi amintea doar zbuciumul şi nesomnul.

Filmul se derulează rapid de aici. Ca şi toate filmele văzute până acum de Else. Nu se schimbase nimic. Nimic de la Cafeneaua Blue, nimic de la începutul piramidei, parfumului sau al melcului. Nimic.

Cad capete şi se sparg inimi scăpate pe jos. Doar atât. Ultima dată părea că inimile se pot lipi dacă ne străduim puţin, dar acum Else nu mai era atât de sigură.

(Îi ţiuiau urechile şi se auzeau lupi în noapte. Miros de iarbă şi castane. Dar lumea dormea şi tăcea. Nu mai era nimic de făcut.)

Castane.

'Nu trebuie să spui da, dacă nu îţi doreşti asta. Evident. 

Dar continui să fumezi. Ştii că îţi face rău. Ţi-am spus asta de o mie de ori. Vezi? Acum e o mie plus unu.'

Stinse ţigara şi încetă să se mai ascundă după copaci. Zâmbea. Genul de zâmbet acru. Un kilogram de lămâi şi o excursie în Africa. Unde nu plânge cerul. 

'Nu sunt eu zilele acestea. De asta fumez.'

'Am visat cu tine acum două nopţi. Am visat că te-ai întors, după nouă ani. Erai căsătorit. M-am bucurat. Am ştiut atunci că nu mai lucrezi prin supermarket-uri sau benzinării sau la fiare vechi. Am ştiut că eşti din nou tu. Am vrut să îţi scriu. Dar apoi mi-am dat seama că probabil nu îţi aminteşti de mine. A trecut aşa mult timp.'

'E în regulă. Puteai să scrii. Ştiu că te-am întrebat cum ai mers în ziua aceea. Ultima zi. Mă rog, nu ultima. Ultima a fost pe drum. Mergeam în sensuri opuse. 

Dar da, e bine acum. Oarecum. După cum ţi-am zis, nu sunt eu zilele astea. N-am mai fost de mult. 

Ştii, puteam să te sun. El... avea numărul tău. Dar am zis că mai bine nu. Eram convins că e ceva trecător.'

'Da, cred că aşa a şi fost. Ceva trecător. Ceva de aprilie. Ceva de mai. La o casă de lângă Căpuş. Ceva cu Predeal şi un hotel dărăpănat. Apoi au urmat brazi crescuţi invers şi vise (destrămate) pe poteci. Dar a fost bine.'

Mai aprinse o ţigară. Era la fel în capul meu. Cu acelaşi hanorac şi singura pereche de pantaloni pe care o ştiam. Era haotic şi n-ar fi putut nimeni să îl înţeleagă decât poate eu. 

În clocot.

E inexplicabilă distanţa aceasta ce se formează câteodată între noi. E ca un diavol ce se pierde în detalii, până când devine foc şi cenuşă iar apoi e mai puternic ca niciodată. Când se întâmplă mă afund într-o tăcere ciudată, o vioară stricată, un om gata să zboare şi care nu a mai dormit de zile bune. Cred, în secret, că sunt îndrăgostită de toţi oamenii, şi acum în special de tine.

Distanţa mă transformă. Toţi demonii se adună în jurul unui foc de culoare albastră şi murmură incantaţii. Efectul este dezastruos. Explozii, descumpănire, vulcanii noroioşi, capete tăiate. Am încercat să induc demonii în eroare cu şampanie pusă la rece şi dansuri sub lună. Am încercat şi dansul ploii, însă nimic nu pare să funcţioneze. Cred că singura soluţie e să eliminăm cauza. Distanţa. Distanţa ca un papuc peticit şi tensiunea ce se acumulează când încerci să îi legi şiretul. Distanţa ca un vin ţinut la o temperatură nepotrivită care s-a acrit.

Aş vrea să te iau de mână şi să ne teleportăm într-un loc în care să fii tu, în care demonii noştri să spună incantaţiile împreună şi să se privească în ochi, nu să se evite şi să se ascundă în tigăi diferite.

Mimă.

Sclipici şi mimă
într-o lume fără sprâncene,
cu un rămas bun
pe post de tatuaj.
Un zbor de şapte ore
cu mâinile-ntre coapse.
E lumea păgână,
e fiartă de vie,
e miere, e smoală,
durere şi şampanie.

Sclipici şi mimă
printre cuvinte
promisiuni ca nişte scânduri
fără cuie.
Se învârte lumea asta nebună
cu dragoste şi aproximaţii
şi vreau să mă scutur
de tine.
Nimic nu e pentru totdeauna,
nimic nu e pentru mine, azi.

Sclipici şi mimă
căci am ajuns prea târziu.
Răbdare-nghiţită şi magie,
o vrajă, hipnoză amară.
Sunt un om orb
conduc un tractor
cu o singură destinaţie.
Încă ne legănăm,
dar vreau să mă scutur
de tine.

Ignoranţă.

Joi seara. Ora 17.16. Apusul undeva la ora 16.40. O cameră în formă de pătrat cu un pentagon în mijloc. Stau cu picioarele pe un calorifer fierbinte şi mintea mea fierbe şi ea. Prea mult grade şi decepţii în interiorul ei.

Am sunat la trei numere de telefon şi am primit acelaşi răspuns: “Nu putem azi.”

Aparent azi e ziua când oamenii nu vor să poată sau când au uitat că pot. Trebuie să fie una din aceste variante. Nu găsesc un răspuns mai bun. Nu găsesc niciun răspuns.

Caloriferul se topeşte. Apocaliptic. În imaginaţia mea aştepţi în fiecare seară la ora opt la colţ cu o ciocolată caldă în mână. Şi cu zăpadă la plic. În imaginaţia mea e ceaţă şi urcăm pe vârful Omu. Într-o coajă de nucă. Legaţi la ochi. În imaginaţia mea oamenii sunt nişte fire de iarbă fericite. Dar imaginaţia mea se topeşte şi ea. De la frig.

Îmi strici toate surprizele când nu eşti aici.

Cotidian (IV).

- Sunt făcută din materialul greşit, Sherlock. E evident. Probabil s-a trezit cineva să combine substanţele nepotrivite, şi am ieşit eu singură cu ingredientul X pe post de nucleu. Magic, adevărat şi complet irelevant.

- Ah, domnişoară Schwarz! Dramatizaţi din nou. Sigur există cineva care să vă împărtăşească nesiguranţa şi râsul isteric în cele mai nepotrivite momente.

- Probabil există. Sau exista. Poate a murit, călcat de tramvai, îngropat de viu, cine ştie. Poate încă nu s-a născut. Poate sunt în secolul greşit. Atât de multe posibilităţi.

- Şi nu credeţi că ar putea fi cineva din apropierea dumneavoastră?

- Am crezut, am renunţat, am încercat să cred din nou. Dar nu, acum nu mai cred. Oamenii din jurul meu nu dansează în ploaie, ci se ascund în casă. Ei nu fac plimbări lungi pe jos, ci se afundă în vizuina lor imaginară. Oamenii din jurul meu nu mă caută decât atunci când au nevoie de un umăr, un genunchi sau o ureche de împrumut, sau poate de cineva care să le şteargă memoria. Cum ar putea ei să fie la fel ca mine?

- Păi într-un fel sau altul, ei sunt. Prin lucrurile mici pe care poate nu le vedeţi. Poate vă concentraţi prea mult pe diferenţele evidente dintre voi încât nu mai percepeţi şi asemănările.

- Poate. Dar nici ei nu îşi dau prea mult interesul.

- Va trebui atunci să vă daţi dumneavoastră interesul. Pentru că sunteţi altfel. Şi ar fi păcat să deveniţi la fel ca ei. Nu vă transformaţi într-o fiinţă umană plictisitoare, normală şi monotonă doar pentru că acesta e standardul zilelor noastre. Vă rog eu, nu.

- Fac tot ce pot Sherlock. Tot ce pot şi puţin mai mult de atât.

Cataclism.

SOS. Să ne salvăm sufletele de la înec. Iminent. Un dezastru!

Eu nu ştiu să înot, asta e principala problemă.

O mare se întinde în faţa mea, dar aş putea să spun că e de fapt un ocean. Una din marile temeri. Apa, inundând toate căile respiratorii, orice gând sau sentiment, distrus,îmbibat în valurile uriaşe de apă. Nimic nu mai poate rămâne în urmă, decât cerneală împrăştiată pe parchet pe care apa nu a reuşit încă să o spele.

Un spiriduş apare de nicăieri. Suntem împreună în faţa unei mări, pe o plajă plină de meduze eşuate şi de scoici. Toate sunt sparte în jumătate, marcând parcă un teritoriu distinct, sacru, o altă lume. Apusul maritim. Soarele se scufundă printre valuri, luminând una din lumile de sub apă. Merită şi ei puţină lumină, din când în când. Poate-şi spală vasele sau hainele şi nu pot găsi detergentul fără lumina corespunzătoare.

Spiriduşul poartă o căciuliţă verde, cu ceva modele roşii. Am impresia că se apropie Crăciunul, deşi noi ne aflăm pe o plajă pustie. Pare un scoţian, sau un irlandez, nu ştiu exact.

- Domnişoară, ce faceţi pe-aici? Nu v-am mai văzut...

- Eu? Nu... Nimeni nu m-a mai văzut niciodată. Nici nu puteau să o facă. E imposibil să vezi ceva ce nu există.

- Dar păreţi să existaţi, cel puţin acum...

- Da, exist atunci când îmi răsfrâng teama. Când o simt, când o dau afară din minte ea îmi conferă o formă. Altfel, sunt ca o formă fără fond. Nimic, gol, vid, înţelegi?

- Aaa, mai greu. Şi totuşi, nu vrei să ne jucăm ceva?

- De exemplu?

- Spânzurătoare?

- Bine, îmi convine. Dar unde? Pe nisip?

- Da. Nisipul e perfect uneori. Vrei o ţigară?

- Nu mulţumesc, nu obişnuiesc să fumez...

Începem. Piticul cu scufie verzuie desenează pe nisip spaţiile şi spânzuratoarea. Încep să înşir litere la nimereală, vocale, consoane. Din cinci încercări nimeresc. Cuvântul e ‘amnezie’. Urmez eu...

Cuvinte complicate, esenţa mai simplă ca nicicând. Ne debarasăm de problemele interioare şi ne cufundăm într-un joc infantil ce ne va alina simţurile. Vedeţi voi, frazele acestea sunt precum lacul. Cândva, undeva, ori se vor scufunda, ori vor pluti pentru totdeauna şi nimeni nu va mai fi capabil să le găurească sau sa le dezumfle. Poate vom reusi să poluăm marea cu ele, să le împrăştiem peste tot, să formăm un plancton cu ajutorul căruia să ne acoperim orgoliul rănit. Doar cuvintele...

Jocul continuă. Legea junglei. Ce dezbatem noi aici, într-o spânzurătoare pe plajă? Moartea noastră sau doar cultura? Mereu. Mi-e imposibil să ştiu. Contradicţie, episodic, împuşcătură, gard, efemer.

- Încotro o luăm acum, domnule spiriduş?

- Ei, draga mea, cred că e cazul să ne despărţim... Şi acum poţi să-ţi deschizi ochii.

Limitare

Am putea să mergem azi

poate mâine, poate joi

să ne fierbem în cazan

inimile noastre moi

şi un şnur de catifea,

să le ţină împreună,

să le bandajăm apoi

şi cu firul de sutură.

Am putea să spargem vieţi

să furăm un timp,

pierdut.

Să ne strângem de pe jos

şi să mergem înapoi

ca un rac întors pe dos

cu două picioare stângi.

Am putea să pierdem tot

la un casino, pe colţ,

să ne cumpărăm fâşii

şi o fericire crudă

de la magazin non-stop

şi să alergăm pe zgură

după noi.

Latitudine.

Am ieşit din cerc plângând,

m-am schimbat şi am urlat,

te-am crezut, te-am blestemat,

am ieşit şi am uitat.

Şi am dat de un pătrat

şi pe el l-am sfărâmat,

ca un melc de catifea

l-am legat, l-am împletit,

l-am iubit şi l-am jelit.

M-am întors în cerc din nou,

ca-ntr-un labirint de fier.

Am mâncat, am ronţăit

inima ca felul doi

şi apoi am înghiţit

tot noroiul dintre noi.

Şi-a urmat apoi un romb,

l-am cârpit, l-am meşterit

cu o fundă l-am strivit

sub papucul meu de om.

La sfârşit am construit

din iubire şi moloz

douăzeci de fluturi mov

care au plecat spre nord.

Am rămas cu şase sfori

şi cu un motor defect

într-un negru abanos,

am rămas ca într-un neg,

cu puroi.

Ş-a venit un cavaler

cu armură şi un coif

pe o bicicletă mare,

m-a furat, m-a dus departe.

Sunt acum într-un castel,

şi-mi simt viaţa cum pulsează

fără corpuri drept străjeri

sunt doar eu şi doar cu el. 

Vis 1.4.

Dragostea mea egoistă îşi linge rănile adânci,

ca un semizeu în noapte,

am îmbătrânit mereu.

În penumbră, prin mesteceni.

Pasul tău şi mersul meu,

am îmbătrânit mereu.

Ochiul meu, ca o magie,

e trecut, e viitor,

e o coală de hârtie, e pierdut pe trupul tău.

Am îmbătrânit mereu.

Am pierdut-o, e deplină,

inima, a putrezit.

Când?

Nimeni n-a ştiut, nu ştie,

dar tu ştiu că m-ai trezit.

Mersul meu e dansul vieţii,

pasul tău e tot ce vreau,

să-l sărut, să-l strâng la piept,

am îmbătrânit mereu.

Depravată, ca o scoică,

un balaur, căpcăun,

sunt o fire dificilă, o păpuşă din săpun.

Spală-mă cu apă caldă şi topeşte-mă acum.

Am îmbătrânit mereu,

ca un orb, un semizeu,

văd prin tine, simt prin tine.

Iartă-mă, sunt doar un om,

eşti salvarea mea deplină. 

Clepsidră.

Ţi-am trimis ieri o sticlă spartă, cu hieroglife pe ea.

Cu pete, inele,

cu măşti şi castele

cu mucegai.

În acea sticla pătată cu vin,

casa unui rechin,

zăcea adevărul

minciuna, orgoliul

candoarea şi uimirea.

Stătea nimicul

lâncezind ca furtuna,

de nisip.

Pe cortul închis

stătea şi inima,

uitată,

mâncată, înlocuită.

Căci nu-i dragoste-n lume

nu-i sens şi nu-i om,

ce nu poate fi şters

din al vieţii caiet. 

boom

"I got a stone where my heart should be"

Pentru că iluzia se scrânteşte singură, chiar şi atunci când a fost uitată. 

Lipsă...

Astăzi, ceva s-a schimbat. Când visam la drumuri întortocheate şi ani ce nu mai pot fi atinşi, când visam că pescuiam vise şi mâncam cu beţişoare chinezeşti, când dormeam şi îl vedeam zâmbind ca după o bătălie aprigă, ceva s-a schimbat. Poate e din cauză că e primăvară şi neuronul numărul 1 a hotărât că e timpul să renunţe la căciulă, nu ştiu…

După tăcere şi ignoranţă mă întreb dacă au vreun sens cuvintele. Probabil doar de a răstălmăci totul şi de a se juca încet, subtil, cu minţile noastre încă fragede. Ca şi minciunile ce-şi strecoară aţele şi ne mânuiesc ca pe nişte păpuşi inutile, aşa şi cuvintele, arme, poate puţin prea puternice în mâinile celui ce ştie să le folosească.

Şi ne rămân totuşi, zâmbetele; încă mai cred în ele, fără să am un motiv ascuns. Poate e de vină naivitatea, sau un fel de simţ extrasenzorial.

Mâine am să scriu o scrisoare, chemând speranţa. Ajutorul ei e mereu binevenit, ca un colac de salvare atunci când dezamagirea ne invadează ţărmurile mult prea sensibile. Ar fi trebuit să înveţe să înoate acum mult timp.

Şi la final îmi fac un nod dublu la şiret şi mă gândesc cât de frumoşi sunt oamenii şi cât de răi pot să devină. 

despre frig

Afară cerul fierbe – ca o tocăniţă de cartofi uitată pe aragaz. Fulgi se rostogolesc, iar vântul se joacă folosind bombe minuscule pentru a ne speria. Un “bum!” aici şi unul acolo şi toată lumea îşi acoperă capul cu mâinile albe, îngheţate. Vântul se roteşte, îşi dă drumul în prăpastie şi apoi urcă din nou.

Eu stau cu M. sprijinindu-mi coatele de balustradă şi învârtind în mâini cana fierbinte.

- Şi, ce facem acum că s-a terminat?

- Ei bine, nu ştiu. Presupun că ne întoarcem acasă.

- Pur şi simplu?

- Da.

Se lasă tăcerea. M. ştie foarte bine că aici nimic nu mai poate fi schimbat. Nu pentru mine. Nordul nu mi s-a potrivit niciodată. Frigul nu îmi îngheaţă doar oasele ci şi sentimentele, conştiinţa.

M. vorbeşte din nou, de data aceasta pentru a mă întreba când vom pleca. Prefer să nu îi răspund. Doar zâmbesc şi încep uşor să mă îndepărtez. Pentru că asta ştim să facem cel mai bine atunci când ne e frig; să plecăm, lăsându-i pe ceilalţi să ne caute prin firele subţiri de ceaţă.

M. mă strigă, dar nu aud nimic. Un hău mă cuprinde, nişte pereţi denivelaţi şi o substanţă albă ce curge neîncetat. Doar vântul mai vorbeşte, hieroglife, vorbe din altă viaţă.