Sete feroce.

Nu-mi amintesc exact când a început să ningă aşa. Numiţi amnezie, sau poate doar ignoranţă, această boală ce a început să-mi cuprindă amintirile, sensul vieţii şi până şi măruntaiele sufletului. Prind bulgării de mână, ca pe nişte mici copii desenaţi cu cretă de un detectiv pe jumătate beat. (De ce ne îmbătăm ca nişte inconştienţi cu vise, cu toată această ficţiune ce ne consumă interiorul, precum un mic parazit, şi ne lasă goi odată plecat?). Acum, au trecut deja şapte zile şi totul s-a scurs prin nişte canale murdare. N-aş mai putea să prind zăpada în palme fără să mă aleg cu nişte urme de noroi pe piele.

Tot ce-am spus, ce-am făcut, ce-am desenat pe asfalt. Înghiţit de o zăpadă sezonieră, plimbăreaţă, trecătoare. Înghiţit de propriile noastre gânduri carnivore, ce ne mănâncă şi pe noi, zi de zi.

Ea îşi rotea corpul pe gheaţa subţire, fără să privească în sus. De unde să ştie că totul se va topi la răsărit? Dansul încă mai continua, părea că nici măcar eternitatea nu va fi capabilă să spună care e sfârşitul. Dar eternitatea ne bate în geam şi ne împuşcă inconştienţa.

El se desprindea de pe sol şi se invârtea în aer. Artistul. Un glob strălucea, undeva în depărtare, înfăţişând un dans atipic. Materialul hainelor flutura anemic, iar muzica se distanţa tot mai tare.

“Mă pierd…”

O şoaptă la miezul nopţii.

Publicul aclama piruetele şi cerea mai mult, mereu mai mult.

Ea îşi şterse rujul de pe buze cu palma firavă şi apoi îi prinse mâna. Ultima figură. Se învârteau tot mai tare până când lumea căzu în bezna ei obişnuită.

El o ridică şi o aruncă. Nicăieri. Gheaţa îşi desfăcu braţele şi începu să aplaude şi ea, cu degetele ei mici şi răsucite.

“Mi-e sete…”

Scrum(bie)

E pauza de cafea.

Toată lumea îşi ridică hainele de pe mesele prăfuite şi iese cu zgomot afară, vorbind despre ceea ce s-a petrecut până acum. Adică nimic. Mereu vorbim despre nimic şi despre cât de palpitant ni se pare acesta. Zi de zi, oră de oră…
Să tragem cortina vişinie peste această plictiseală cotidiană şi să ne întoarcem la ceea ce ni se pare cu adevărat important.

Melodia aceea italiană răsună în boxe. Are un iz special azi, doar azi. Mâine îmi va părea seacă şi neinspirată, dar azi, azi e altceva.

Captivi, uitaţi într-o plasă de vise, de fluturi, printre nişte enumeraţii complicate ce nu mai au final. Şi ce va fi maine? Cine va veni să ne bată în poarta cu vopsea scorojită?

Vom ghici, împreună, în nişte pietre culese de pe un ţărm necunoscut; vom dansa printre fulgi, exact aşa cum ne-au spus oamenii de zăpadă de pe stradă.

Timpul se învârteşte, ca un mic titrez pe o stradă franţuzească cu un nume pe care pur şi simplu nu-l pot pronunţa dintr-o suflare. Scrumul lui se aşterne peste noi, o peliculă subţire, de parcă tocmai ar fi plouat. Cu suflete, cu vise. Dar vom primi noi vreodată ceea ce ne dorim?
Hai să ne învârtim viitorul în palme şi să ne croşetăm o căciulă…

Parfum.

… Şi am dormit întreaga vară cu imaginaţia suspendată printre frânturi de iluzii.

Şansa de a ne lua rămas-bun. Timpul ne va spune de la ce, sau de la cine. Nu, aşteptarea nu ne va duce mai aproape de nisipul irosit.

Ceea ce ne dorim se lasă aşteptat. Aceleaşi magazine cu bomboane glazurate, doar că zaharul s-a maturizat în timp ce noi ne relaxam pe banca de rezervă.

O bucată de lămâie căzută pe jos acum patru ani, neschimbată; un hibrid al monotoniei ce ne ţine speranţele şi standardele undeva sus.

Rotocoale de fum în părul meu, rotocoale ce s-au amestecat cu lipsa oxigenului din aerul montan. Toate, incluse în traseul marcat cu roşu al actualei noastre vieţi. Adăugăm şi hainele largi, împrumutate pentru câteva ore şi pozele experimentale din eprubetele trecutului. Multe, sau prea puţine? Ne vom aminti şi alergătura după copilărie în timp ce ne rătăceam pe străzile Mănăşturului.

Niciodată de ajuns. Confesiunile după miezul noptii, în speranţa că nu ne veţi judeca după bluzele albastre pe care le purtăm.

Nimic în plus de spus, doar o invitaţie. Urmaţi-ne în cotloanele pline de dezinteres ale minţii noastre. :)

Meniul piersici agresive.

Azi, cerul îşi risipeşte forţele. Nu ştiu de ce. Ţipetele profanează tăcerea terasei singuratice, iar luminile nocturne zboară precum licuricii dezbrăcaţi. Azi, cerul ne întreabă ce mai fac piersicile şi pe unde ne-am pierdut lumânările trecutului…

Copilăria ne izbeşte de peste tot, din pereţii murdari ai cochiliei, din vocile metalice şi din iarba albastră. Noapte la munte, printre brazi, ocoliţi de timp şi totuşi transformaţi în cenuşă, noapte ce se prelinge printre degetele noastre şi nu o mai putem prinde cu nicio capcană de muşte. Şi un castel răsare dintre urmele de scrum, se înalţă tot mai sus, condus de un covor imaginar şi o ciocolată devorată pe jumătate.

Băncuţele din parc se ceartă, impreuna cu boscheţii şi picioarele nebune ce se plimbă singure pe stradă. Noi toţi, copii. Iar copacii, copacii dansează step şi consumă acadele.

Apusul ne închide ochii, ne machiază pleoapele şi obrajii pentru o ultimă dată.

Cotidian (III)

Rochie neagră aruncată la gunoi (bifat). Rochie roşie luată din dulap (bifat). Sms trimis la o oră târzie lui Holmes (bifat, bineînţeles).

Cum ar putea domnişoara cu nasul ridicat să uite aceste detalii importante?

Închide uşa apartamentului senil şi pleacă, cu paşi mici şi apăsaţi pe tocurile gen zgârie nori.

Ora cinci dimineaţa.

“ Mă întreb ce face mademoiselle aici… “ se gândeşte Holmes contrariat.

Îşi aprinde o ţigaretă subţire, iar după nici treizeci de secunde un bărbat înalt apare de după colţ. O ia în braţe, o sărută uşor iar apoi îşi dă jos pălăria. Ea aruncă nervoasă ţigareta mentolată pe jos şi îi trage o palmă.

“ Auch! Câtă violenţă pe domnişoara Schwarz! “

Gândurile lui Holmes se răstălmăcesc în timp ce o a treia persoană, de data aceasta o femeie, îmbrăcată într-o rochie stil anii 30’ îşi face apariţia din aceeaşi direcţie ca bărbatul.

“ Deci, se întâlneşte cu sora ei şi cu domnul-perfecţiune-la-minut pe străzile obscure din Paris şi îmi dă sms să ne întâlnim la şase dimineaţa la cafenea? Femeile sunt nebune! “

Publicitate!

Da, da, gratuită şi dezinteresată.

http://scriitor.wordpress.com/

Intraţi şi criticaţi. Eu revin în 24 de secunde cu ceva proaspăt şi delicios, căpşuni şi mentă a la Cluj.

Pauză.

Melodie îmbibată în cotidianul de afară. Mi-a răsunat în urechi de vreo trei ori înainte să părăsesc acea clădire. O oarecare clădire, aceleaşi ziduri reci de beton, dar semnificaţii multiple.

Aerul de afară e rece, impenetrabil, pare să nu vrea să absoarbă căldura din interiorul nostru ci doar să o risipească în vânt. Cuvintele sunt înghiţite şi ne jucăm mai departe cu tehnologia pentru a ne motiva tăcerile subconştientului. Incoerenţă?

Şi am zâmbit spre un soare impecabil, căci azi, pentru câteva secunde totul a fost perfect în acest aer infectat. Libertatea, aripile, muzica ce cânta liniştită de una singură şi zâmbetul de moment. Acelaşi zâmbet. Omul acela zâmbeşte mereu! Şi mă face şi pe mine să râd cu interiorul.

Atât pentru azi. Lac secat şi cer de plumb. Vinovăţie. Scuze la pătrat. Noapte bună?

Şoricelul Păstaie.

August. Pfff, moarte lentă, deşertică. Otrava se prelinge prin sânge ca un şarpe nevăzut ce posedă lumea aceasta indecentă. Am alergat din nou pe pistă şi mi-am vărsat sentimentele într-o oală cu trecut… e departe, mâinile mele nu mai reuşesc să-i atingă capacul sub nicio formă…
Şi prinde-mă de mână, căci undeva avem o amprentă subţire împreună. În braţele unor flori de primăvară…

Extinctor. Braţele mele atârnă ca un curcubeu dezarticulat în timp ce pictorul acesta cu bereta într-o parte mă desenează. Şi nu sunt eu, e doar o umbră. Aceeaşi floare de primăvară. Zâmbesc. Hidos, invers, întortocheat. Simplu, eu. O pictură cu braţe extraterestre ce-mi dă o senzaţie de captivitate. Un şoricel într-o păstaie strâmtă.
Scot capul pe fereastră. Pistă, pistă. Aglomerare a maşinilor ca într-un puroi, totul pentru un scop superficial.
“ mă mănâncă şoricelul păstaie “

Escapade...

Vocile din tren trec din nou prin interiorul timpanelor mele. Mirosul, caracteristicile, râsul zgomotos şi privitul pe geam. Plus mişcarea ritmică a roţilor ce-mi zguduie encefalul deja avariat… O umbrelă a atentat la el.

Unde? Într-un orăşel labirintic acoperit de străzi pietonale lungi şi plicticoase ce-ţi conduc spiritul adormit către extaz. Calci pe lumină, pe nişte beculeţe mici, acoperite de un material impermeabil. Metaforic, îndrăzneţ, te arunci într-o mare de cuvinte şi de produse comerciale. Acest oraş e o dublură, o hologramă, oamenii l-au transformat cu mersul lor lent către abc-ul de pe partea dreaptă.

Cum? Aşa, aşa bine. Un noroc chior mi-a făcut cu ochiul când treceam o stradă părăsită. Aşa am ajuns aici unde cu siguranţă nu ar trebui să fiu. Şi totuşi sunt. Am scăpat din cotidian, mi-am lăsat pieliţele dureroase în spate, fie şi pentru aceste patru zile. Nopţile se succed inexplicabil în acest pat incomod, iar lumina pătrunde oblic dizolvându-mi privirea în nişte raze.

Cine? Noi, cei cu aer ardelenesc insesizabil, cu melcii în urma noastră şi cu parcul periculos în stânga. Ne târâm picioarele pe coridoare, pe străzi, în umbra teatrelor şi a spectaculoasei vieţi. Sau un surogat, sau o soră geamănă a ei.

Concret? A fost doar un concurs inventat, un concurs cu ceea ce sunt şi cu ceea ce nu voi fi niciodată. Conformarea e cerută. O voi putea face? Nu ştiu, acum nu sunt sigură de nimic, iar totul pare să atârne de o funie subţire ce stă să se rupă la primul fulger.

Privirile noastre se vor întâlni din nou sub acoperişul unei cicolaterii belgiene cu preţuri exorbitante. Vom fi la fel? Nu, niciodată. Destinul ne va învârti aşa cum nu ne-am închipuit niciodată, dar sensul începutului va fi mereu acolo, indiferent de ce va urma. Trei puncte de suspensie pentru alcoolul ce ne curge în sânge şi pentru căciula de boschetar.