Parfum.

… Şi am dormit întreaga vară cu imaginaţia suspendată printre frânturi de iluzii.

Şansa de a ne lua rămas-bun. Timpul ne va spune de la ce, sau de la cine. Nu, aşteptarea nu ne va duce mai aproape de nisipul irosit.

Ceea ce ne dorim se lasă aşteptat. Aceleaşi magazine cu bomboane glazurate, doar că zaharul s-a maturizat în timp ce noi ne relaxam pe banca de rezervă.

O bucată de lămâie căzută pe jos acum patru ani, neschimbată; un hibrid al monotoniei ce ne ţine speranţele şi standardele undeva sus.

Rotocoale de fum în părul meu, rotocoale ce s-au amestecat cu lipsa oxigenului din aerul montan. Toate, incluse în traseul marcat cu roşu al actualei noastre vieţi. Adăugăm şi hainele largi, împrumutate pentru câteva ore şi pozele experimentale din eprubetele trecutului. Multe, sau prea puţine? Ne vom aminti şi alergătura după copilărie în timp ce ne rătăceam pe străzile Mănăşturului.

Niciodată de ajuns. Confesiunile după miezul noptii, în speranţa că nu ne veţi judeca după bluzele albastre pe care le purtăm.

Nimic în plus de spus, doar o invitaţie. Urmaţi-ne în cotloanele pline de dezinteres ale minţii noastre. :)

Meniul piersici agresive.

Azi, cerul îşi risipeşte forţele. Nu ştiu de ce. Ţipetele profanează tăcerea terasei singuratice, iar luminile nocturne zboară precum licuricii dezbrăcaţi. Azi, cerul ne întreabă ce mai fac piersicile şi pe unde ne-am pierdut lumânările trecutului…

Copilăria ne izbeşte de peste tot, din pereţii murdari ai cochiliei, din vocile metalice şi din iarba albastră. Noapte la munte, printre brazi, ocoliţi de timp şi totuşi transformaţi în cenuşă, noapte ce se prelinge printre degetele noastre şi nu o mai putem prinde cu nicio capcană de muşte. Şi un castel răsare dintre urmele de scrum, se înalţă tot mai sus, condus de un covor imaginar şi o ciocolată devorată pe jumătate.

Băncuţele din parc se ceartă, impreuna cu boscheţii şi picioarele nebune ce se plimbă singure pe stradă. Noi toţi, copii. Iar copacii, copacii dansează step şi consumă acadele.

Apusul ne închide ochii, ne machiază pleoapele şi obrajii pentru o ultimă dată.

Cotidian (III)

Rochie neagră aruncată la gunoi (bifat). Rochie roşie luată din dulap (bifat). Sms trimis la o oră târzie lui Holmes (bifat, bineînţeles).

Cum ar putea domnişoara cu nasul ridicat să uite aceste detalii importante?

Închide uşa apartamentului senil şi pleacă, cu paşi mici şi apăsaţi pe tocurile gen zgârie nori.

Ora cinci dimineaţa.

“ Mă întreb ce face mademoiselle aici… “ se gândeşte Holmes contrariat.

Îşi aprinde o ţigaretă subţire, iar după nici treizeci de secunde un bărbat înalt apare de după colţ. O ia în braţe, o sărută uşor iar apoi îşi dă jos pălăria. Ea aruncă nervoasă ţigareta mentolată pe jos şi îi trage o palmă.

“ Auch! Câtă violenţă pe domnişoara Schwarz! “

Gândurile lui Holmes se răstălmăcesc în timp ce o a treia persoană, de data aceasta o femeie, îmbrăcată într-o rochie stil anii 30’ îşi face apariţia din aceeaşi direcţie ca bărbatul.

“ Deci, se întâlneşte cu sora ei şi cu domnul-perfecţiune-la-minut pe străzile obscure din Paris şi îmi dă sms să ne întâlnim la şase dimineaţa la cafenea? Femeile sunt nebune! “

Publicitate!

Da, da, gratuită şi dezinteresată.

http://scriitor.wordpress.com/

Intraţi şi criticaţi. Eu revin în 24 de secunde cu ceva proaspăt şi delicios, căpşuni şi mentă a la Cluj.

Pauză.

Melodie îmbibată în cotidianul de afară. Mi-a răsunat în urechi de vreo trei ori înainte să părăsesc acea clădire. O oarecare clădire, aceleaşi ziduri reci de beton, dar semnificaţii multiple.

Aerul de afară e rece, impenetrabil, pare să nu vrea să absoarbă căldura din interiorul nostru ci doar să o risipească în vânt. Cuvintele sunt înghiţite şi ne jucăm mai departe cu tehnologia pentru a ne motiva tăcerile subconştientului. Incoerenţă?

Şi am zâmbit spre un soare impecabil, căci azi, pentru câteva secunde totul a fost perfect în acest aer infectat. Libertatea, aripile, muzica ce cânta liniştită de una singură şi zâmbetul de moment. Acelaşi zâmbet. Omul acela zâmbeşte mereu! Şi mă face şi pe mine să râd cu interiorul.

Atât pentru azi. Lac secat şi cer de plumb. Vinovăţie. Scuze la pătrat. Noapte bună?

Şoricelul Păstaie.

August. Pfff, moarte lentă, deşertică. Otrava se prelinge prin sânge ca un şarpe nevăzut ce posedă lumea aceasta indecentă. Am alergat din nou pe pistă şi mi-am vărsat sentimentele într-o oală cu trecut… e departe, mâinile mele nu mai reuşesc să-i atingă capacul sub nicio formă…
Şi prinde-mă de mână, căci undeva avem o amprentă subţire împreună. În braţele unor flori de primăvară…

Extinctor. Braţele mele atârnă ca un curcubeu dezarticulat în timp ce pictorul acesta cu bereta într-o parte mă desenează. Şi nu sunt eu, e doar o umbră. Aceeaşi floare de primăvară. Zâmbesc. Hidos, invers, întortocheat. Simplu, eu. O pictură cu braţe extraterestre ce-mi dă o senzaţie de captivitate. Un şoricel într-o păstaie strâmtă.
Scot capul pe fereastră. Pistă, pistă. Aglomerare a maşinilor ca într-un puroi, totul pentru un scop superficial.
“ mă mănâncă şoricelul păstaie “

Escapade...

Vocile din tren trec din nou prin interiorul timpanelor mele. Mirosul, caracteristicile, râsul zgomotos şi privitul pe geam. Plus mişcarea ritmică a roţilor ce-mi zguduie encefalul deja avariat… O umbrelă a atentat la el.

Unde? Într-un orăşel labirintic acoperit de străzi pietonale lungi şi plicticoase ce-ţi conduc spiritul adormit către extaz. Calci pe lumină, pe nişte beculeţe mici, acoperite de un material impermeabil. Metaforic, îndrăzneţ, te arunci într-o mare de cuvinte şi de produse comerciale. Acest oraş e o dublură, o hologramă, oamenii l-au transformat cu mersul lor lent către abc-ul de pe partea dreaptă.

Cum? Aşa, aşa bine. Un noroc chior mi-a făcut cu ochiul când treceam o stradă părăsită. Aşa am ajuns aici unde cu siguranţă nu ar trebui să fiu. Şi totuşi sunt. Am scăpat din cotidian, mi-am lăsat pieliţele dureroase în spate, fie şi pentru aceste patru zile. Nopţile se succed inexplicabil în acest pat incomod, iar lumina pătrunde oblic dizolvându-mi privirea în nişte raze.

Cine? Noi, cei cu aer ardelenesc insesizabil, cu melcii în urma noastră şi cu parcul periculos în stânga. Ne târâm picioarele pe coridoare, pe străzi, în umbra teatrelor şi a spectaculoasei vieţi. Sau un surogat, sau o soră geamănă a ei.

Concret? A fost doar un concurs inventat, un concurs cu ceea ce sunt şi cu ceea ce nu voi fi niciodată. Conformarea e cerută. O voi putea face? Nu ştiu, acum nu sunt sigură de nimic, iar totul pare să atârne de o funie subţire ce stă să se rupă la primul fulger.

Privirile noastre se vor întâlni din nou sub acoperişul unei cicolaterii belgiene cu preţuri exorbitante. Vom fi la fel? Nu, niciodată. Destinul ne va învârti aşa cum nu ne-am închipuit niciodată, dar sensul începutului va fi mereu acolo, indiferent de ce va urma. Trei puncte de suspensie pentru alcoolul ce ne curge în sânge şi pentru căciula de boschetar.

Paşi pe pistă

Motorul maşinii se opreşte chiar la fix. Ora 19. Seară, se apropie spre noţiunea de ‘târziu’, nu e nicio figură de om pe stradă, totul e lugubru, de parcă ne-am afla în faţa unui parc-cavou. Costumaţia gri de pe mine mă ajută să mă fofilez în mulţimea de betoane ca un popândau. Undeva în stânga se află o dubiţă însufleţită, trei oameni vorbăreţi. O pornim în alergare către ruptura din gard. Crampoanele răsună armonic pe ciment, completând râsetele noastre copilăreşti. E perfect. E frig afară dar surâsul strecoară în mine o caldură nefirească.
O luăm la dreapta şi ne infiltrăm în acest parc sub acoperire. Copacii sunt de nedefinit, e prea multă tăcere în ei, prea mult întuneric îi înfăşoară de parcă ar fi nişte mumii egiptene. Alergăm din nou, nu vedem frunzele pe care le călcăm. Scopul e incert, alergăm după ceva, în jurul a ceva?
Ajungem la pistă. Tartanul, combinaţii complexe. Alte voci, alte figuri necunoscute. O încălzire uşoară cu măsurarea pulsului în timp ce observ ciotul de lună şi bucăţile de stele explozibile. O bombă cosmică.

Încep să mă integrez în acest cerc formal. Metamorfoză, schimbare. Un fluture considerat albină se învârte în jurul nucleului florii… Nu am nimic de ascuns în seara aceasta. Vocile răsună de undeva, departe, poate un canion canadian sau un lac asiatic. Nu le mai aud, doar pulsul meu se omologhează cu mediul înconjurător şi cu ideile ce-mi străbat sinapsele.
E glorios. E întunecat, e pulbere, e o stea căzută şi un înger cu aripi desfăcute. Văd acel suflet pomenit după ce apa s-a scurs din noi. Pe alei ne pierdem urmele, în întuneric îmbrăţişăm copacii… Pe alei, continuăm încet, ritmic, până ca ieşim din acest labirint.

Bumerang. (sesiune de cuvinte)

Îmi deschid ochii în timp ce orologiul bate. E târziu. E mult prea târziu pentru a mai schimba ceva în cursul firesc, întortocheat al lucrurilor. E inevitabil.
Sunt singură. Camera seamănă mai mult cu un miriapod bombardat decât cu o simplă încăpere. Sunt singură, unde? Sunt singură, încotro? Sunt singură într-o propoziţie incorectă şi incomodă.
Confer altceva, o altă atmosferă. Oraşul meu devine o hologramă pe un ecran format din leduri teleghidate. O imagine punctiformă ce dezbină creierul în nişte mici particule insesizabile.
Felinarele distrug întunericul prin intermediul unor fâşii de hârtie strălucitoare. Un Porsche argintiu trece pentru a suta oară deasupra acestui canal spart…

" Nu e bine, nu e bine. "

Orologiul bate pentru a şasea oară. Timpul s-a scurs, e mult prea târziu pentru a mai dormi sub aceste ramuri de copac măcinat. Cafeaua am turnat-o într-un pahar ruginit, n-aş vrea să cred că am omorât boabele de cafea prin intermediul apei. Prin rădăcini în acest loc, faţa lipită de această fereastră. O voi sparge cu simpla mea aluzie la o privire interzisă.
Arunc bumerangul cu explicaţii ce nu au fost date în prealabil. Incoerent. Iar, iar, şi da, iar. Infailibil. Bumerangul se întoarce mereu la mine… Dar azi nu e una din acele zile normale în care lucrurile se petrec firesc. E o noapte bătrână, i-au crescut fire albe pe sub paltonul gri şi încearcă să se înfăşoare în sfoara ce-mi leagă uşa de bloc.

" E târziu, e mult prea târziu ca să mai dormim… "