Dragă Borcănaş,

Vine iarna şi mi-am uitat pantofii căptuşiţi cu blană la tine acasă. E frig acolo şi plouă des, iar ei s-au topit, ca două brioşe lăsate la soare.

Vine iarna, dar nu ninge. E gri, e puţin frig, dar cel mai grav e că e plin de tristeţe în oraşul acesta mut. Mai ales noaptea, când se lasă toate aceste umbre şi oamenii cu pelerine negre ne pândesc din spatele perdelelor. Mi-e şi frică să mai dorm acum.

Vroiam să-ţi mai reamintesc şi de vremurile trecute, când dovlecii creşteau în toate parcurile noastre, când credeam cu toţii în ceva şi aşteptam Crăciunul ca să ne petrecem timpul vorbind câte trei ore la telefon.

Iar acum, pentru că am atât de multe de spus, dar atât de puţine cuvinte în micul meu calculator, vreau să nu uiţi cine eşti. Pentru că dacă tu îţi aminteşti probabil îmi vei aminti şi mie într-o zi.

Cu drag, A. 

boom

"I got a stone where my heart should be"

Pentru că iluzia se scrânteşte singură, chiar şi atunci când a fost uitată. 

Libertate în mintea mea putredă…

Şi astăzi: 

Bruce Springsteen - Fire 

Târziu în noapte n-avem nici nume şi nici vârstă. N-avem nici măcar chipuri sau mâini pe care alţii le-ar putea privi pentru a ne cunoaşte. Avem întunericul, avem forma, avem nimicul.

Ora 22:34, iar Else îşi plimba picioarele obosite pe strada principală. Praful se ridica la ore fixe, de fiecare dată când o maşină accelera. Casele erau în flăcări, oraşul ardea. Toată lumea plecase, nimic nu respira. Oraşul urla, ţipete intermitente; urletele răzbăteau peste toate câmpurile şi pădurile din împrejurimi.

Else porni muzica, iar oraşul era deja scrum. Chitara era undeva în fundal, un element de nelipsit. Se auzeau şi bombele şi sughiţurile celor ce plângeau.

Ora 22:35. Îşi legă şireturile de la pantofii negri şi pleca spre ea. Închise uşa, alergă pe scări, era din nou în întârziere. Porni motorul maşinii şi se strădui să-şi facă loc printre şoferii ce claxonau şi îşi adresau cuvinte ciudate. Era pierdut într-o junglă urbană, superficială.

Blocurile ardeau şi ardeau, dar nu se făceau scrum. Oamenii dansau ciudat, se învârteau unul în jurul celuilalt, dar nu păreau să se întâlnească vreodată.

Era la al doilea semafor deja, iar Else îl aştepta pe o stradă lăturalnică.

Ora 22:40. Înghiţea cu greu boabele de piper, nici măcar nu înţelegea de ce trebuia să le mănânce. Îi spusese ieri că au gust de cafea cu miere, dar nu era aşa.

Oameni de pe stradă aveau feţele acoperite cu material negru, ea era singura ce-şi purta chipul descoperit ş aştepta să vină maşina roşie. Se uită la ceas, trecură deja cinci minute.

Un necunoscut se apropie de ea şi îi înmână un bilet. Avea chipul mascat şi mănuşi.

Ora 23:06. Else stătea pe marginea patului îmbraţişându-şi genunchii. Se uită spre tavan şi totul se învârtea. Oraşul era în flăcări, bombele cădeau, iar muzica se auzea de undeva departe. 

click

One Night Only - Say You Don't Want It

Cântecul de astăzi.
Pentru că toţi ne dorim nişte vise împachetate frumos, cu fundiţă roşie, livrate în faţa casei noastre.

Vis 1.3.

M-am trezit la miezul nopţii, ceasul lui Else suna. Îngrozitor, înspăimântător. Două bătăi de inimă pe secundă, iar efectele secundare sunt acum insomnia şi o doză rezonabilă de dureri de cap.

Mi-am pregătit o cafea tare şi m-am aşezat apoi pe marginea patului. O priveam cum doarme cu părul revărsat pe plapuma albastră şi cu figura contorsionată. Părea să aibă un vis. Nu aş putea spune dacă era bun sau rău, iar mâinile încordate şi zâmbetul ce revenea la fiecare 15 secunde  pe faţa ei nu reprezentau un diagnostic concludent.

Am închis apoi lumina şi m-am pus în pat. Nu puteam dormi. Eram prins într-o realitate paralelă unde fiecare secundă mă lovea ca un bolovan şi eram deci bătut cu pietre.

În timp ce-mi ştergeam sângele de pe faţă Else se ridică din mormanul cu pietre. Îşi scutură rochia şi începu să râdă, inexplicabil. Îşi aprinse apoi o ţigară cu bricheta scoasă dintr-un buzunar invizibil şi începu să-mi povestească.

- Era târziu, era noapte, era frig, erau tunete, era pădure, eram singură. În visul ăsta totul s-a schimbat. Oamenii nu erau oameni, erau doar pietre, iar pietrele erau oameni. Înţelegi? -

Nu, sincer habar nu aveam ce vroia să-mi spună. Am ascultat-o totuşi.

- Şi peste tot pe stradă ploua cu pietre. Era îngrozitor. Îţi dai seama că m-am trezit, zgomotul era mult prea înfiorător.

M-am trezit şi erai în sfârşit lângă mine. Ştii cât de mult am aşteptat să deschid ochii şi să te văd acolo? Respirai cu greu, de parcă şi peste tine ploua cu pietre. Îţi mişcai încet mâinile şi genele, foşneau păturile sub tine, totul se mişca, precum un vânt de toamnă ce se joacă şi nu mai oboseşte.

M-am prins apoi de o sfoară ce cobora din perete şi am ajuns în întuneric; într-un pod mic şi aglomerat, plin de cărţi şi de praf. Am simţit atunci că lipseşte ceva. Am pierdut bucăti din mine undeva şi ştiu că nu le pot găsi. E bine, e rău? –

Din nou nu ştiam ce i-aş putea răspunde. Ea mă vedea peste tot şi tot ce era bun în lume vedea în mine.

Sângele se închegase deja pe buza mea, iar Else începu să tuşească. Aş fi luat-o de acolo şi aş fi dus-o pe plaja din Bahamas pe care vroia mereu să se plimbe. Nu puteam însă, pentru că şi eu la fel ca şi ea pierdusem ceva ce trebuia să caut, dar nu şi să găsesc.

Nostalgie.

Cad stropi mari, grei, ca de plumb, peste capetele noastre aplecate. Pelerina nu ajută, iar umbrela se răsuceşte atunci când încerc să o „aprind”. Ascultăm ploaia, împreună. Suntem umbre argintii, fantome, ne prindem mâinile şi ne pierdem.

Iese din maşină şi îşi bea cafeaua în fiecare dimineaţă de parcă ar trăi la munte: pune cinci cuburi de gheaţă şi puţin zahăr, lapte din belşug şi apă clocotită. Amestecul nu e dintre cele mai bune, dar măcar o trezeşte.

„Îmi plăcea să mă joc cu gheaţă şi lime-uri, cândva.”

Îi spuse asta zâmbind.

„Adică?”

„Adică eram o ciudată.”

„Şi acum?”

„Şi acum e la fel. Doar că ai apărut tu.”

„Şi asta schimbă ceva?”

„Da, schimbă totul.”

Îşi bea cafeaua cu paiul ca nu cumva să-şi păteze dinţii sau buzele cu negreală. Ghiceşte în zaţul cafelei după ce aceasta s-a evaporat. Cei 2500 de metri altitudine o ajută, fac aerul mai limpede şi magia mai simplă şi eficientă. Îi vrăjeşte mănuşile când el doarme în cort şi se plânge de degetele îngheţate.

Când ea îşi bea limonada o bea cu sare, iar ciocolata o mănâncă întotdeauna uşor topită.

El îşi strânge jacheta mai aproape de corp şi cască; deja e târziu, iar cele n nopţi nedormite îşi spun cuvântul. Cearcăne, o bătaie cu perne şi un „somn uşor” şoptit la ureche. Îţi aduci aminte?

Priveau răsăritul împreună, rătăcind pe străzi.

E prezentul, imaginaţia şi puţin din trecut, doar o propoziţie.

Tu, oriunde-ai fi, să ştii că îmi lipseşti.    

Condensare

De-aş putea ţi-aş ghici până şi în boabele de cafea; ţi-aş prezice viitorul, probabil puţin nuanţat pentru că m-aş autoinvita în el. Aş arunca apoi boabele, dar mai întâi aş face vrăji cu ele. Vrăji mărunte, nevinovate.

Ţi-aş croşeta o pătura pentru zilele în care doreşti să-ţi iei prânzul în Hoia sau pe o câmpie din Asia.

Ţi-aş găti în fiecare dimineaţă, ţi-aş amesteca gândurile cu ale mele şi ţi-aş călca toate cămăşile în carouri.

De-aş putea ţi-aş cânta sau desena, dar uneori mi se pare imposibil; când te văd simt că n-am voce şi nici creioane. 

Azi.

A început azi dimineaţă, deodată cu visul ce mi-a perturbat somnul; câteva pahare sparte, un ecran de telefon imposibil de privit şi speranţa că astăzi voi râde mai mult ca niciodată.

Bătea o briză uşoară, aducând cu ea miros de nisip şi păsări călătoare şi împingând norii departe de mâinile noastre obosite. În stânga o cabană mică şi părăsită îşi consuma micul dejun, iar câinii îi dădeau târcoale şi o apărau de străini, adică de noi.

Noi ne aşezăm în stratul de iarbă; verde, intens, ne cuprinde ca pe nişte păpuşi de plastelină jucându-se cu noi aşa cum îi dictează soarta. Spunem cuvinte magice şi apoi desenăm fluturi, îi decupăm, le dăm drumul să zboare. Sinceritate.

Am cântat împreună; toate acele mici părţi ce s-au destramat acum ceva timp par să revină împreună, lipite parcă de un super-glue invizibil.

Primăvara se îndrăgostesc oamenii. Primăvara îmi place să vorbesc la plural şi să-mi împletesc părul. Primăvara vreau să mă iei de mână şi să mă duci în fiecare zi într-un loc simplu, sincer, perfect, plin cu bondari şi mămăruţe. 

Lipsă...

Astăzi, ceva s-a schimbat. Când visam la drumuri întortocheate şi ani ce nu mai pot fi atinşi, când visam că pescuiam vise şi mâncam cu beţişoare chinezeşti, când dormeam şi îl vedeam zâmbind ca după o bătălie aprigă, ceva s-a schimbat. Poate e din cauză că e primăvară şi neuronul numărul 1 a hotărât că e timpul să renunţe la căciulă, nu ştiu…

După tăcere şi ignoranţă mă întreb dacă au vreun sens cuvintele. Probabil doar de a răstălmăci totul şi de a se juca încet, subtil, cu minţile noastre încă fragede. Ca şi minciunile ce-şi strecoară aţele şi ne mânuiesc ca pe nişte păpuşi inutile, aşa şi cuvintele, arme, poate puţin prea puternice în mâinile celui ce ştie să le folosească.

Şi ne rămân totuşi, zâmbetele; încă mai cred în ele, fără să am un motiv ascuns. Poate e de vină naivitatea, sau un fel de simţ extrasenzorial.

Mâine am să scriu o scrisoare, chemând speranţa. Ajutorul ei e mereu binevenit, ca un colac de salvare atunci când dezamagirea ne invadează ţărmurile mult prea sensibile. Ar fi trebuit să înveţe să înoate acum mult timp.

Şi la final îmi fac un nod dublu la şiret şi mă gândesc cât de frumoşi sunt oamenii şi cât de răi pot să devină. 

aliniate.

Fugeam pe străzile întunecate, pline de temeri ascunse pe sub gunoaie şi pantofi lăsaţi să fie purtaţi de altcineva. Mă opresc, îmi întorc de două ori cheiţa de la baza capului, iar gândurile ies la suprafaţă, ca o supă bine fiartă în care au fost adăugate condimentele potrivite. 

L. mă aştepta la colţ, cu mâinile în buzunar. Purta un hanorac gri, simplu, şi o pereche de blugi uzaţi. Iar şi iar, mereu aceeaşi imagine. În fiecare vis de sâmbătă noaptea cineva mă aşteaptă lângă o clădire în flăcări, aproape distrusă.

“Salut.”

Vorbele răsunau pur şi simplu. Nişte coarde subţiri vibrau în gâtlejul meu, dar oricât încercam nu le puteam da drumul, erau complet blocate.

“Eşti aici?”

Încercam, întindeam câte o mână, dar corpul nu părea să mă asculte.

“Ştii, m-am tot gândit. Poate până la urma urmei nu avem atât de multe lucruri în comun. Tu bei mereu apă plată, iar eu prefer berea; îmi place întunericul, în timp ce tu admiri răsăritul de soare; când dansezi te învârţi, dar mie îmi place să stau într-un singur loc. Înţelegi?”

Brusc, o înţepătură. Două, şase, optsprezece. Nenumărate. Se auzea muzica de undeva din fundal, probabil un casetofon uitat de douăzeci de ani pe stradă.

“Înţelegi?”

Mă ridic din pat şi sting lumina.

Visez cu ochii deschişi când mă plictisesc pentru că nu ştiu să croşetez.

L. apare şi dispare, de parcă l-aş lumina cu lanterna iar apoi s-ar topi singur în întuneric, contrar legilor fizicii.

Totul arată bine desenat pe colţul caietului, dar oare arată la fel de bine atunci când se materializează într-o lume prăfuită şi uitată? 

despre frig

Afară cerul fierbe – ca o tocăniţă de cartofi uitată pe aragaz. Fulgi se rostogolesc, iar vântul se joacă folosind bombe minuscule pentru a ne speria. Un “bum!” aici şi unul acolo şi toată lumea îşi acoperă capul cu mâinile albe, îngheţate. Vântul se roteşte, îşi dă drumul în prăpastie şi apoi urcă din nou.

Eu stau cu M. sprijinindu-mi coatele de balustradă şi învârtind în mâini cana fierbinte.

- Şi, ce facem acum că s-a terminat?

- Ei bine, nu ştiu. Presupun că ne întoarcem acasă.

- Pur şi simplu?

- Da.

Se lasă tăcerea. M. ştie foarte bine că aici nimic nu mai poate fi schimbat. Nu pentru mine. Nordul nu mi s-a potrivit niciodată. Frigul nu îmi îngheaţă doar oasele ci şi sentimentele, conştiinţa.

M. vorbeşte din nou, de data aceasta pentru a mă întreba când vom pleca. Prefer să nu îi răspund. Doar zâmbesc şi încep uşor să mă îndepărtez. Pentru că asta ştim să facem cel mai bine atunci când ne e frig; să plecăm, lăsându-i pe ceilalţi să ne caute prin firele subţiri de ceaţă.

M. mă strigă, dar nu aud nimic. Un hău mă cuprinde, nişte pereţi denivelaţi şi o substanţă albă ce curge neîncetat. Doar vântul mai vorbeşte, hieroglife, vorbe din altă viaţă.